Noi o facem. Da’ măcar recunoaștem

Am inceput s-o facem in camera 202 din Fundeni.
Continuăm acum și-n camera 201 din Pallady.
Cauza principală e, bineînțeles, facultatea și nesupravegherea părinților.

Bineînțeles c-o facem și așa cum o face toată lumea că, din moment ce funcționează la mulți așa, ne gândim c-o să funcționeze și la noi. Și funcționează. Dar noi o facem și-ntr-un fel în care doar noi o putem face.

Despre comportamentul deviant din sesiune deci.

Cunoaștem și noi comoditatea primelor zile cu “am destul timp” si panica bruscă de cu o zi înainte de examen.

Trecem constant prin „Tu ai învățat mai mult, lasă-mă pe mine să mă plâng.” și „Ba nu, tu ai învățat mai mult, eu mă plâng!”

Remarcăm și noi lipsa bruscă de curățenie din cameră, nevoia urgentă de a muta dulapul ca să măturăm dupa el, lacul ce trebuie schimbat de pe unghii, tomberonul ce se vede pe fereastră, mai fermecător decât manualul din față, nevoia urgentă (mai urgentă decât Modelul triadic al lui Peirce) de vitamina C, în forma ei cea mai eficientă de portocale de la cel mai îndepărtat magazin, telefoanele la bunici și unchi pe care nu i-am mai sunat cu lunile, revolta pe părinți pentru că ne obligă la educație- auzi tu, superioară! și tirada continuă de la prieteni care au și ei examene- și care sunt de fiecare dată, dar de fiecare dată, mai grele și mai enervante decât ale noastre.

Buuuun. Astea-s universalele.

Dar noi, pe numele nostru complet, eu și Deea, mai avem câteva entități care ne împiedică de la studiu.
Deci examenele noastre, da, sunt de fiecare dată mai grele și mai enervante decât ale voastre.

Pentru că există anumite fenomene ciudate care se repetă în fiecare sesiune. Adică la cele două pe care le-am avut până acum și la asta care abia a început.

1. Există întotdeauna o controversă în materia pe care o învățăm.

controversă= o porcărie neimportantă, o propoziție dintr-o pagină la înțelesul căreia eu și Deea nu cădem de-acord.

Să ne-nțelegem, e chestia cea mai neinteresantă și mai neimportantă din întreaga bibliografie, n-are șansa s-apară în nici măcar o grilă mititică, nimic din ce-am dezbătut nebunește în mijlocul învățatului n-a picat la examen. Dar ne argumentăm teoriile cu atâta fervoare, cu atâta sârg și aparentă logică, încât, dac-am pune pasiunea asta în orice argumentare din examenul ce vine, am da pe spate orice profesor.

E fără logică, ne pierdem vreo jumătate de oră cu asta, o încheiem de fiecare dată cu epifania că „asta-i porcăria aia pe care ne contrazicem prostește înainte de fiecare examen”, respirăm ușurate c-am dat de ea și că n-o să ne apuce mai încolo și continuăm. Dar am ajuns să-nvățăm cu frica c-o să vină, c-o să ne mănânce nervii și energia, aerul din plămâni și din creier- c-am zis că-i de fiecare dată o idioțenie.

2. Ne tâmpim.
Deși pare evident că ne tâmpim încă de la rândurile de mai sus, nu-i suficient de evident.
Deea începe să-mi scrie pe mess. Sunt pe patul de lângă. Aproape ma atinge cu cotul (bine, n-are cum sa m-atingă cu cotul, doar stăm in Pallady 2, avem cameră mare și baie-n cameră și terasă si metrou lângă, dar m-ar putea atinge dac-ar vrea). Și scrie. Și scrie. Și scrie. Când nu funcționează, vine pe patul meu. Și vorbește. Și vorbește. Și vorbește. Am filmări care s-o demonstreze. Într-una dintre ele vorbește despre copacul din fața geamului care „știe toate secretele tale, Miruna.” Nu cred că știe nici acum ce-a vrut să zică cu asta, da-n momentul ăla i se părea cel mai amuzant lucru din lume.

Eu scot vorbe fără sens. De exemplu, dacă vorbim în trecere despre o excursie în Cluj ș-apoi o oră învățăm, eu o să ridic capul din foi la un moment dat și-o să zic „Ar trebui să mergem cu trenul, că avem cupoane”. Deea în momentul asta o să se uite încruntat la mine, o să-și aducă aminte într-un târziu că am vorbit, cândva, vreo juma’ de minut despre asta, ș-o să se crucească că m-a apucat dintr-o dată.

3.Când eu am emoții înainte de examen, îmi bag căștile în urechi și mă bâțâi prin cameră.
Asta o neliniștește și mai tare pe Bujor- deși tind să cred că am cam trecut de momentul în care ne neliniștește nebunia celeilalte. Dacă asta ar fi o căsnicie, ăsta ar fi punctul în care ne așteptăm una pe alta fără să ne dichisim, în pijamale largi și cu creierul pe dos.

Dacă examenul se petrece în urmatoarea oră, mai și fredonez ce-aud în căști- e un fel de refulare a emoțiilor. Care funcționează. Pentru mine, se pare că pentru ceilalți e și mai enervant decât bâțâitul. Dar aveam eu o colegă în liceu care-mi zicea că eu cânt frumos. O să considerăm deci că părerile sunt împărțite. Între Ioana din liceu și restul lumii. Legat de asta, să nu uit, scuzele mele sincere lui Bob Dylan, al cărui Sooner or later nu va fi niciodată ascultat de Corina și Iulia, pentru c-a fost judecat de ele după maniera în care-l interpretez eu. Asta e, honeybabe .

4.O altă întâmplare constantă- foile Deei din mijlocul camerei.
Înainte de fiecare examen, dar de fiecare examen, un morman de foi de-al domniței se stabilește în mijlocul camerei. În general, pentru că nu-și găsește stiloul norocos și le răscolește pe toate pentru el (Nu, Deea, nu-i stiloul tău norocos cu care ai scris și la BAC și la admitere, ai pierdut stiloul ala iarna trecută și, doar pentru că ai găsit unul la fel, nu-nseamnă că-i același. Și nici faptul că ai știut mai puțin la examenul la TR nu se datorează faptului că n-ai avut stiloul).
Oricum, chestia cu foile a devenit atât de familiară și-mi inspiră atâta stabilitate încât, din superstiție doar, și tot i le-aș pune eu în mijlocul camerei, ca să fiu sigură că-i doar un examen ca toate celelalte, în care foile-s în mijlocul camerei.

În rest, ce mai avem? Amintirile despre școala generală- plictisitoare și pe care nu ni le împărtășim decât dacă alternativa e învățatul, chestii profunde despre viață, pe care tind să cred că lumea nu le dezbate decât cu preotul la spovedania finală, dezbateri feministe însuflețite- pentru că, la cât de enervant e examenul, nu-i suficient să ne luam de câte un bărbat în particular ca să scăpăm de enervare, tre’ să ne luăm de toti.
Mai sunt povești pe care ni le-am mai spus și pe care vrem să le ascultăm iar mai mult decât să-l ascultăm pe Aristotel; și mai sunt legăturile fără logică care ne ajută să reținem ceva ce nu reținem. Mă rog, eficiența ăstora e relativă- de exemplu, știu că era la ITC anul trecut ceva de care mi-aminteam prin –Leona Lewis care mănâncă gris și face inferențe-, dar nu mai am nici cea mai mică idee ce trebuia să-mi aduc aminte prin asta.

Mai e aranjatul pân’ la ultimul fir de păr pentru examen că, dacă nu-i sigur c-o să fim deștepte, măcar frumoase să fim.

Și, dacă am fi fost în Fundeni, ar fi fost și felul în care Andreea dădea buzna în camera noastră exact în momentul în care ne venea un strop de chef de-nvățat- și cum dădeam noi buzna si mai tare la ea, tot în momentul în care lua foile-n mână. Ne completam perfect deci.
Dar ne e așa de dor de ea acum, că am lăsa usa larg deschisă (n-am mai închide-o cu cheia ca să bată cu pumnii-n ea ca descreierata), ba cred c-am face și gaură-n perete, numa’ să vină să ne distragă atenția.

Și ca ultimă chestie, mai e ce-am găsit într-un carnețel de anul trecut ca sfat pentru sesiunile ce urmează. Era: – Asigură-te că Deea are suficientă ciocolată- dar nu-mi mai amintesc exact ce scop avea asta (până acum a avut ciocolată în sesiunea asta, dar revin cu ce se întâmplă dacă n-are).

20 de minute din metrou (Semn că nu stau departe de centru, da? Contrar bășcăliei universale)

De spus ce mai fac pe-aici, n-am mai spus. Entuziasmul pentru blog mi-a cam trecut; îmi mai vine cateodata sa arunc ceva aici, dar mai mult ca sa-mi consemnez intr-un fel activitatile. Un fel de -Dac-am spus atatea aici, sa mai spun, ca sa nu opresc sirul a ce se întâmplă.- O să-l continui la un moment dat mai cu spor.
Dar am spus într-un eseu pentru Semiotică ce-am făcut.
Tema era de prezentat semnele pe care le întâlnim într-o situație cotidiană. Io-te ce mai fac:

Semnele unei jumătăți de oră

Plec spre școală. Deschid ușa. Pe ea stau lipite niște abțibilduri cu nuci și alune. Peirce nu le-ar fi zis semne iconice dacă le-ar fi văzut, le-ar fi spus cum le spun eu, enervante, pentru c-au fost lipite de fetele care-au stat în camera de cămin înainte, atât de lipite încât nu mai pot fi dezlipite nicicum.

Înainte să ies din cămin, observ un semn indicial, anunț al doamnei administrator: „Căminul se plătește lunea și miercurea, până la ora 5! ” Iar lângă, pe bilet, „Ar trebui să vă gândiți că mulți dintre noi suntem la servici până mai târziu de 5”. Și același scrijelit urât al administratorei –indicând totodată și starea furioasă a acesteia- „Se scrie serviciu, dacă nu cumva ești agramat!”

Portarului îi sună telefonul. O manea. Iar indicial. Mă abțin să spun ce anume indică asta.
Când ies din cămin, femeia de serviciu oftează- semn iconic determinat de faptul că cei de la etajul trei au aruncat iar mucuri de țigară în grădină. Mă întreb ce-o fi spus de urmele de pași înămoliți de la etajul doi, o fi zis că-s semne iconice?

Lângă mine e colega mea de cameră, care, moldoveancă fiind, folosește multe semne iconice atunci când vorbește- adică conturează tot ce spune cu mâinile în aer.

Traversăm. Pe roșu, în fugă. Semn simbolic. Cunoscut de toți. Ne-respectat de toți.
Intrăm la metrou. Am putea intra și cu ochii închiși și tot ne-am da seama că suntem la metrou. De la mirosul care te izbește de cum intri- alt semn iconic.
În dreapta, Preciziei. Știm, pentru că luăm metroul de pe peronul ăsta de trei luni și mai și scrie, mare, sus, pe un panou agățat de tavan (semn simbolic). Și, de asemenea, pentru că-i plin de desene graffiti, alte semne iconice. Ceasul de sus arată 10:50. Semn simbolic. Care simbolizează și c-o să întârziem la curs. Iar.
Intrăm. Deasupra scaunelor, harta Metrorex. Un pic mincinoasă, cu promisiunile noilor stații de metrou, un pic simbolică, un pic iconică, un pic indicială.
Un afiș cu masaj anticelulitic. Alt semn simbolic. Și tot mincinos, că promite că scapi de celulita vizibilă într-o săptămână. Numărul de telefon al lui unui Gigel scris cu marker pe unul dintre pereții vagonului. Semn indicial. Al faptului că Gigel e singur, nebun și vrea să cunoască „fete draguțe, care caută iubire multă”.
Urmează stația Nicolae Grigorescu. Alt semn indicial (la un volum prea ridicat, pentru că înregistrarea robotului nu funcționează, iar conductorul are o voce guturală).

În metrou intră o femeie îmbrăcată zdrențuros, cu un copil în brațe. Deschide un afiș pe care scrie că are nevoie de mâncare, de medicamente, că-i bolnavă și săracă și să ne ajute Dumnezeu. O doamnă din dreapta mea îi întinde un leu. Pe bancnotă e portretul lui Nicolae Iorga. Adică semn iconic. Și al bunăvoinței doamnei. Femeia săracă și bolnavă, care vrea ca pe noi sa ne ajute Dumnezeu, bagă banul în buzunar, unde se mai văd câteva semne iconice. De 5 și de 10 lei. La următoarea stație intră un băiat de vreo 15 ani cu un tricou cu Che Guevarra. Semn iconic. Al spiritului său revoluționar, bineînțeles. Se apropie către fata din fața noastră, pe care o sărută zgomots. Semn… al dragostei sale nemărginite. Și semn că l-am judecat greșit. E adept probabil al –make love, not war-, contrar tricoului. Fata îi lasă un semn de ruj pe buze. Semn indicial. Că n-are un ruj rezistent. Și prea roz.
Colega mea cască. Semn că iar am pălăvrăgit azi-noapte până prea târziu. Îi sună telefonul. Semn indicial. Semn indicial lung, pentru că îl găsește greu, în geanta prea plină. Oftat, oftat, oftat- semn iconic, iconic, iconic.

Ajungem și la Unirii. Ne izbim de o turmă de oameni. Semn că toată lumea se grăbește. Urcăm pe scările ne-rulante. Semn că noi ne grăbim mai mult. În timp ce mergem spre scări, un afiș cu Raluca Moianu. Semn iconic că acum lucrează la Kanal D și vrea să ne găsească familia. Lângă scări, standul cu covrigi. Semn simbolic- pentru că scrie sus covrigi, iconic- că-i și desenat un covrig și se și simte mirosul de covrigi. A, și semn că vom întârzia și mai mult, pentru că colega mea s-a așezat deja la coada de covrigi.

Cumpără covrigul și mergem spre pasaj, să ne izbim și mai mult de oamenii grăbiți. Înainte de al doilea rând de scări, Pipera: 2 minute. Semn simbolic. Că vom întârzia foarte-foarte-foarte mult. În timp ce așteptăm al doilea metrou, colega mea scoate o foaie cu notițe de la cursuri. Semn indicial. Care indică, printre altele, și cât de urât scrie, dar și cât de puțină Multimedia știu eu- pentru că nu prea pot descifra nicio formulă de pe foile ei. În metrou, alt semn iconic- parfumul domnișoarei din fața mea. Care stă aproape lipită de fața mea. Dacă strâmb din nas, prinde vreun semn c-a pus prea mult parfum pe eșarfa-n dungi? (eșarfa-n dungi e, totuși, frumoasă).

Ieșim la Universitate. Acolo încă mai e târgul hand-made. Plin de semne simbolice și iconice, care-mi aduc aminte că n-am bani să mă bucur de ele. Faptul că n-am bani- semn că-i sfârșit de lună. Și că –dai banii pe prostii și nu-ți faci și tu o rezervă pentru când râmâi în pană- (citat direct din mama + tonul ușor ridicat pe care n-am cum să-l redau).
Urcăm scările spre amfiteatru. După două etaje, gâfâim. Semn iconic. C-am obosit și că n-avem voie la lift. Și că rectoratul a aplicat zicala –Pentru succes e nevoie de efort- ad litteram la amfiteatrul R3.
Înainte să intru în sală, văd iar afișul cu –Cine și-a pierdut un articol de îmbrăcăminte…- Semn indicial. Că studenții își pierd mereu câte un articol de îmbrăcăminte. Chiar și la Universitate.
Intrăm. Ne-așezăm în spate, ca să nu se observe prea tare c-am intrat târziu. Nu înțeleg schema de pe tablă făcută de profesoară (semn simbolic și indicial- dar, din nou, și al faptului că nu înțeleg Multimedia). Îmi spun că-i pentru c-am ajuns târziu. Mă uit la ce-a notat băiatul din fața mea. O caricătură a profesoarei. Semn iconic. Dar și că colegul din față are talent. Și haz. Și că profesoara are un tic în expresie.
Mai privesc o dată schema de pe tablă. Semn simbolic și indicial că nu înțeleg Multimedia.

Interviu cu Tudor Octavian (fragmente)

Interviul întreg l-am făcut ca temă pentru un curs şi-i cuprinde toată viaţa. Aşa că-i cam stufos. Dar omul ăsta fu o plăcere de ascultat. Mai jos sunt câteva fragmente din ce mi-a spus.

Măi, ce nume au cursurile astea la voi…vai de mine. Dar vă-nvaţă şi pe voi cineva cum să scrieţi? Ştii că, până la urmă, toate astea tre’ să conducă la ceva foarte practic… un articol.

Şi eu mai departe dormeam cu manualele sub pernă, dar nu le deschideam. Ideea era că, dacă se găseau mai aproape de cap, trebuia sigur să intre şi în cap. Adică mă scuteau de grijă de a fi cu totul vinovat că nu învăţ.

Ştiam că la un moment dat o să plec, într-un fel sau altul, din armată, adică niciodată nu m-am simţit nici militar, nici mândru de grad. Ştiam că ceva trebuia să se întâmple. În primul rând că se întâmpla automat, că ajungeam la calcul integral şi diferenţiat, unde mi se oprea mintea. În liceu mi s-a oprit mintea la calcul integral, dar mi-au dat zece ca să nu-mi strice media. În Şcoala de Ofiţeri, când am ajuns la calcul integral, calcul antene, tot felul de rezistenţe, mintea mea s-a blocat şi eu aşteptam acuma să mi se întâmple ceva în consecinţă. Adică să fiu dat afară, nu m-am mirat deloc când ne-au spus: “gata, se desfinţează şcoala, plecaţi acasă.” Era ceva ce ţinea de normalitatea destinului. Adică cum să meargă mai departe dacă eu nu trec pragul la calcul integral?

Pentru că şi atunci când citeam, nu citeam cărţile pentru subiect, ci le citeam pentru modul în care erau făcute. Eu citeam construcţii, cum se face. Dintotdeauna, niciodată n-am citit o carte să mă las prins de fluidul ei.

Tatăl meu, după ce am făcut şi Arhitectura asta şi am intrat la Filologie, mi-a spus: Mă puiule, fă-ţi tu damblaua asta cu filologia, dar, după asta, să faci ceva, de exemplu construcţii, că am eu la mine un inginer… mă, ce poate să fure ăla!

Sigur că da, am intrat hodoronc-tronc la Filologie, nu mai era calcul integral ca la Arhitectură. Pentru ca şi la Arhitectură, în anul II, când am ajuns la rezistenţa materialelor, cu calcul integral şi diferenţial, m-am blocat.
Aveam un profesor, Ifrim, de rezistenţa materialelor. Care m-a întrebat de ce nu scriu o teză de sfârşit de an. “Păi dac-aş ştii chestia asta cu calcul integral… e a treia oară când mă urmăreşte. Şi iar m-a prins.” “Şi ce ai să te faci?” “Păi”, zic, “probabil scriitor.” “Cum adică scriitor?” Era unu’ mic, cu nasu’ mare, cel mai mare seismolog, cred că mai trăieşte, l-am mai întâlnit, am colaborat la ziar. Şi zic: “păi public”, publicasem nişte povestiri prin Luceafărul. Şi i-am arătat lui Ifrim o povestire de-a mea. Şi mi-a citit-o în timp ce eu stăteam şi nu scriam. El îmi citea povestirea din Luceafărul, eu eram foarte mândru, era c-o ilustraţie, numele mare, pus. Şi zice: “Băi, nu eşti prost.” “Păi nu”, zic, “dar nu v-am spus? Povestea asta cu calcul integral. Unde mă duc, hop, apare calcul integral.” “Păi”, zice, “păi să-ţi dau un 5 ca să treci şi la asta.” Zic “Şapte! Ca să am bursă. Că altfel n-am.” “Păi să pun pe unu’ să-ţi facă teza.” Mi-a făcut teza. Şi mi-a dat 7.80, a fost generos.”

Convingerea mea era că oriunde aş fi mers, eu trebuia să ajung în altă parte. Şi că orice făceam pe moment, nu asta era treaba la care trebuia să ajung. Indiferent ce aş fi făcut, altundeva trebuia să ajung… undeva ce? Păi ce? Să scriu cărţi, să fac, să scriu povestiri.

Acum, când îmi amintesc cum arătau, îţi venea să dai să fugi. Unul avea o falcă mai mare, altul avea o privire mai câş, adică, de atunci am rămas cu un sentiment destul de neplăcut aşa că, în general, se fac scriitori ăia care nu prea sunt nici sănătoşi la cap, nici la trup, adică care n-au altceva mai bun de făcut, ştii? Şi s-a verificat de multe ori, pentru că ori erau alcoolici, ori erau… astea se numesc caractere accentuate. E o lume cu caractere accentuate lumea asta a artiştilor… în primul rând că sunt închipuiţi toţi, actorii joacă roluri şi când dorm, tot timpul sunt actori, nu sunt normali nicodată.

După vreo 50 de ani, m-am întâlnit cu un fost inginer de acolo din fabrică care îşi amintea despre mine ca eu eram ăla care vopsisem un câine verde. Eu nu-mi aduceam aminte, dar era normal ca, dacă era lângă mine un câine şi aveam vopsea verde, să se stabilească o relaţie.

Nu că n-a fost dracul atât de negru, ca dracul a fost foarte negru tot timpul, dar nu exista alternativă. Nu puteai să spui “Plec din presă!”, nu-ţi dădea voie să pleci din presă. Din presă puteai pleca doar dacă te dădea afară. De ce? Trebuia să dai o explicaţie. Erai membru de partid, toţi eram membri de partid, nu puteai să lucrezi în presă şi să nu fi membru de partid. Era lege. Cei care nu apucaseră, nu pentru că n-au vrut, ci că aveau ei nişte probleme de-astea, erau suciţi.

Hai să ne înţelegem. Oricât ar fi fost unii de vizionari şi de, cum să spun, şi de decişi în a întrevedea un alt fel de viitor pentru … pentru ce? Pentru juma’ de planetă? Comunismul era pe juma’ de planetă, nu-i aşa?

Rusia, China, Europa de Sud, Italia, Grecia, ţările socialistă, aşa numitele tari socialiste, jumătate din Europa. În Franţa comunismul era puternic în ’68. Mişcările studenţeşti au fost revoluţie mare de tot. Adică cine era atât de înaintat în ale gândirii încât să spună: într-o noapte cade comunismul pe juma de planetă. Aşa s-a întâmplat. Nu-i adevărat? Într-un an, în doi s-a prăbuşit, s-a rupt totul. Rusia. A plesnit, totul a plesnit deodată. A fost o reacţie în lanţ. Ce să fi gândit atunci? Erau unii care aveau probleme mari de familie, de trecutul familiei, rude plecate. Bineînţeles că erau nervoşi, încercau să plece, îşi făceau, ce să fi făcut? Eu care plecam din Brailita şi am ajuns acolo unde am vrut. Am vrut să public, am publicat o literatură ironică, m-au lăsat în pace. Până unde ironică? Păi ce să mă apuc, să critic sistemul? Care sistem? Că nu era vorba de un sistem… era tot. Nu era un sistem şi ţara. Aşa era toată ţara.

Cine spune că ştia ce urmează, delirează. A, că doreai să fie altfel… ştii ce doream? Un pic mai bine. Ca la bulgari. Care aveau Ministrul Culturii pe fiica lu’ Teodor Jircov, preşedintele ţării, şi era o fată luminată, dădea bani la cultură, făcea expoziţii. Domne’, ce buni sunt bulgarii. Sau ungurii. Păi de ce ungurii au carne şi la noi nu e carne?
Am venit acasă cu un curcan mare, luat din Cehoslovacia. Au vrut să mi-l ia la graniţa, că dacă-i contaminat. Zic: “Vă ia mama dracu’ de puneţi mâna pe curcanul meu!

Adică noi nu doream cu totul altceva, ci ceva mai bine. La un moment dat, cenzura ajunsese atât de crispată, că vedea ceva ce nu există. La Rebus aveam o mulţime de cuvinte interzise. Carne. Trebuia să defineşti carne care nu exista. Acum v-aţi găsit şi voi. Sau dictator. Nu puteai să foloseşti cuvântul dictator în careuri. Cum adică? Om care interzice orice? Eeeee… ştii? Şi atunci o făcea câte unul pe deşteptul că bagă un cuvânt sau o frază ce putea fi interpretat sau… Nici măcar nu erau victorii. Dacă citeşti acum literatura care a avut probleme, îţi vine să râzi. Era o ţară închisă. Săracii, cei care au plecat în Occident. Vai de mama lor. Pentru că au trăit tot aşa între două lumi. Ce să înveţe? Limba? Păi acolo viaţa e foarte grea, lupta e la fel de dură în cultură. Dacă te duci în Franţa imediat spune “vai, ce romani deştepţi”? Nu, o iei de la capăt peste tot. Au făcut carieră în Franţa… au făcut carieră în condiţia lor de ajutaţi de stat ca să bombăne împotriva comunismului. Ce, Goma este mare creator european? E un scriitor supărat şi care a scris cărţi de om supărat. Adică mândria trebuie să aibă şi ea nişte termeni. Controlabili. Mândru, mândru, dar până-ntr-un punct. În momentul în care pui unităţile de măsură în comparaţie, vezi tu, lucrezi cu metrul, şi alţii lucrează cu kilometru. Mare diferenţă…

De ce m-am dus în America. Din trei motive: primul era pentru era că nu aveam niciun motiv să mă duc în America. Al doilea, că nu se putea să plec în America şi al treilea, că nu aveam cu ce pleca în America.
Întrucât existau toate motivele ca să nu mă duc, m-am dus. Unde? La New York. La cine? La oricine. Cum să trăieşti acolo? O să văd. De unde bani? De nicăieri. Dar ăia care sunt acolo mor pe stradă de foame? Nu. Înseamnă că există tot timpul ceva. Cum? În fiecare zi o soluţie.

Prin urmare, dacă pot să scriu orice şi-mi place să scriu aşa, voi scrie numai aşa. Asta însemnând că mai rămân două posibilităţi: să meargă şi să nu meargă. Faptul că a mers se datorează şi unei anume , nu ştiu cum s-o numesc, faptul că pot. Înţelegi? Îndeobşte în genurile astea ale presei, nu poţi să duci un lucru mai mult de câţiva ani. Eu fac asta de 20 de ani şi a început să-mi placă.

Ce ştii să faci? Asta a fost cel mai important lucru pe care l-am învăţat eu în lumile astea de competiţie. Nu ce ai absolvit, nu ce ai visat să faci, nu ce doreşti să faci, nu ce trecut ai, ci ce poţi să faci.

Eu eram separat. M-am născut separat, m-am făcut separat, trăiesc separat şi voi muri separat. Nu e nici bine, nici rău, este un gen de infirmitate care bine folosită, e destul de confortabilă.

A existat, ca să zic aşa, o confuzie generală. Eu m-am distrat şi ei m-au plătit vreme de douăzeci de ani. În momentul în care mi-am dat seama că se poate aşa, am făcut numai aşa.

-Orice fel de text presupune o gândire înainte prin care îţi pui la punct structură. Ce fac. Nu? Voi aţi învăţat Tehnici de Redactare în anul I, normal trebuie să înveţi patru ani asta. Ca să poţi să înveţi cu exemple în faţă cum se scrie, cum se face. M-au chemat odată la facultate să ţin la anul trei nişte seminare şi am descoperit că până în anul trei nu scriseseră un text. Făceau referate său fel de fel de…
-Aşa facem şi noi
-Vai de fundul vostru.

Oamenii îşi disipează interesul dacă nu sunt orientaţi. Ori eu dintotdeauna asta fac. Concetrare pe stil. Şi în scris la fel. Adică probabil că asta îţi place ţie la cum scriu eu, nu? O anume bătaie stilistică foarte diferită de restul lumii, nu? Păi nici măcar nu e ziaristică, este ce fac eu. Nu există doar simfonii şi cantate şi concerte de pian. Există şi muzică de cameră, şi cvartete. Adică trebuie nu să te resemnezi, să accepţi ceea ce este de ordinea evidenţei. Una, că nu eşti la fel cu toată lumea, dar şi că felul în care trăieşti e un fel care te poate mulţumi. Adică poţi să trăieşti şi aşa. Şi ce eliberare a fost când mi am dat seama că trebuie să renunţ la scris romane! Eu nu scriam decât povestiri una după alta care erau roman. Ştiu şi eu dacă asta e o probă de putere sau dacă nu cumva ar fi trebuit să intru pe o competiţie principală, sau, mă rog, care asigură glorie? Dar unul dintre lucrurile bune pe care le-am învăţat în cei cinci ani de du-te vino peste ocean şi prin Europa a fost că merită să faci meseria asta numai dacă faci ce-ţi place.

De când mă ştiu, toţi cei din jurul meu au încercat, pe de-o parte să-mi vândă lecţia lor de viaţă ca fiind cea care trebuie trăită, pe de altă parte să mă împovăreze cu complexele lor, cu grijile lor… am descoperit că de fapt ei nu mă învăţau ceva, ci voiau să le confirm că ceea ce fac ei e bine.

Se poate aşa, e rău sau e bine? Păi de unde să ştiu eu? Păi nu trebuie să ştii, lasa omul în pace să trăiască şi el. Adică nu pot să conduc un şantier de blocuri, c-am şi proiectat la Galaţi blocuri cu patru etaje, dacă nu ştiu calcul integral? Adică oricum niciodată nu ajung să calculez. Tu ştii foarte bine. Din trei sferturi din cursurile pe care le-ai învăţat sunt în afară. Până la urmă ce trebuie să faci? Să scrii. Să citeşti ziare şi să faci ceva acolo.

Până la urmă, toată literatura e o chestie de manieră, că viaţa-i aceeaşi.

Modalităţi care merg generează întregi sttructuri. Noi. Că, până la urmă, este calcul integral şi diferenţial. Înţelegi? E structură matematică. Şi muzica. Dacă analizezi orice simfonie, vezi că sunt repetitivităţi. Cel mai bine te simţi în meseria asta dacă ajungi la structuri şi dacă te gândeşti tot timpul la structuri. O casă e ce vedem noi acum, e ceva ce acoperă structură. Structură este stâlpi, rezistenţă, grinzi, ăsta e lucrul cu adevărat important. Restul fiecare face ce vrea. Dar important este că ai un spaţiu de asumat şi de definit în felul tău, personal. Dar spaţiul e acelaşi pentru toţi.

Până la urmă toţi avem o viaţă. Chestiunea nu e ce ţi se întâmplă, pentru că unora li se întâmplă tot felul de grozăvii, dar habar n-au de asta. Să ştii că poţi trăi fără să ţi se întâmple absolut nimic şi să fie foarte interesant. Adică, în definitiv, ce mi s-a întâmplat mie? Nimic. Am mâncat, m-am dus la bibliotecă, am scris, am ajuns în Bucureşti, dar nimic din ce mi s-a întâmplat nu e senzaţional. N-am avut accidente, să scap cu viaţa.
În definitiv, chiar dacă vreau să povestesc lucruri senzaţionale, până la urmă toate au fost porcarele.

Interviul întreg în pagina cu articole si interviuri

Vara-n Bucuresti. Adică de-aia lucrătoare

Sunt iar in București. Când am plecat in iulie, am plecat iute. Veniseră seminariile, parțialele, examenele și, după ele, fără pauză, două internship-uri. Abia așteptam să plec la țară, la somn, la soare și la citit de plăcere.
Am învățat multe lucruri și am făcut-o cu drag. Doar asta aș putea s-o fac nouă ore pe zi și doar pentru asta aș cădea fericită, epuizată de oboseală, la sfârșitul zilei.

Săptămânile de la Foreign Policy mi-au adus, pe lângă satisfacția de -autor: Miruna Bărdulete- sus, sub titlu, și ceva cunoaștere. De politică externă, de istorie, un fel de lărgire al orizontului într-un domeniu pe care nu eram sigură că vreau să-l aprofundez. Dar, cu fiecare articol și editorial tradus, cunoșteam țări noi și politici noi. Iar oamenii de acolo au fost și incredibil de simpatici și amabili. (plus c-am avut legitimație de colaborator cu care deschideam toate ușile! nothing tops that :) am plecat cu ea la gât în prima zi. dar abia după ce am ieșit din clădire, bineînțeles, ca să nu râdă toți oamenii mari și cu slujbe de școlărița care pleacă cu ecusonul ca și cum ar pleca de la grădiniță cu o bulină roșie)

La Adevărul Tv am început cu frică. Nu știam nimic despre televiziune. Doar că apare la televizor. Mi-au dat drumul în lume din prima zi, doar cu un microfon, un cameraman și-un șofer lângă mine. Și o moacă terifiată pân la Dumnezeu. Dar m-am descurcat. Am fost la o conferință, am găsit singură un magazin în care să ne lase să filmam și-am fost în stare să spun că literele de pe etichetele alimentelor se vor mări, conform normelor europene :) Cu microfonul în mână și un operator amabil care, după ce m-a întâmpinat prost-dispus și neinteresat, mi-a oferit tot ajutorul pe care un novice speriat îl putea cere.
După, a mers mai ușor. Am prins încredere, am dat tot de cameramani simpatici, care m-au încurajat frumos, am dat de oameni care au fost dispuși să vorbească, de unii care au fugit speriați. Și mi s-a despleticit limba, iar creierul mi s-a umplut de endorfine când mi-am dat seama că pot să fac ce-mi doresc să fac; și-am uitat cât de speriată și incapabilă m-am simțit în prima zi.
I-am luat interviu lui Tudor Gheorghe pe care-l stiam de la 6 ani din cauza tatei. Si totodata, conform aceluiasi tata, mi-am atins maximul jurnalistic :) Nimic din ce-as face acum n-o sa-l bucure pe tata mai mult decat interviul cu Tudor Gheorghe. Nici urmatoarele interviuri cu Chris Simion si Mircea Dinescu care-au urmat. Si nici cel cu Beigbeder care mi-a facut o inimioara pe Dragostea dureaza trei ani langa autograf :D

La Știrile ProTV am văzut știrile cum se văd ele din spate, în agitație și zgomot pe care nu-l bănuiești la televizor, când totul curge așa ușor. Am ieșit pe teren cu un reporter care-și pregătește stand-up-ul cu doar două minute înainte să-l facă; și-i iese bine. Și care face un interviu fără întrebări scrise pe hârtie înainte și care știe toate detaliile cazului din știre astfel încât nimic să nu-l ia prin surprindere. Asta mi-a plăcut. Doar că la Pro Tv toată lumea se concentrează să-și facă treaba foarte bine- ceea ce e perfect, funcționează, așa ar trebui să fie- doar că atunci când te concentrezi atât să-ți faci treaba foarte bine, n-ai timp să explici și altuia cum anume faci treaba asta.

Cu angajatul sunt intr-un pic de dilema. Voci spun ca daca prinzi o ocazie acum, nu-i da drumul. Alte voci spun ca niciodata nu ma mai intalnesc cu anii de facultate in care e perfect ok sa nu lucrezi si sa stai fara griji si, implicit, fara multi bani. Time will tell.
Pana atunci, ma intorc acasa saptamana viitoare. Inca aproape o luna de leneveala. Nu astept cu nerabdare. De obicei, plec acasa cand ajung intr-un anumit punct. In care simt c-am incheiat ceva aici si Bucurestiul ma sufoca daca nu scap un pic de el. N-am ajuns inca in punctul ala, dar inca un pic si incepe facultatea si o sa vina momentele astea des si fara sa pot neaparat sa fug din Bucuresti de ele.
Acum sa vina toamna odata. Niciodata nu mi-a placut toamna. Dar un alt lucru bun pe care l-a facut Bucurestiul. Mi-a aratat o ditamai caldura sufocanta care sa-mi faca dor de vantul si ploaia care vin cu toamna. Asa ca sa vina!

Later edit: mi s-a oferit un internship la Eurosport. Acum cateva minute, in timp ce faceam bagaje. La cat m-a prins microbul, m-as baga si pe domenii in care n-am habar. Tre’ sa fug acasa pana nu mai las deloc Bucurestiul

Fundeni. Retrospectivă

N-am plecat din Fundeni cu lacrimi in ochi. Am aruncat o privire frugară spre camera ciudat de golită, dar n-am avut timp s-o umplu cu amintirile unui an întreg înainte să ies pe ușă. Aveam prea multe bagaje materiale ca să apuc să le car pe cele din cap.

Am ieșit din cămin repede, ocupată să-i las cheile portăresei, să-i explic cum c-am schimbat yala și c-am mai lăsat niște lucruri pe care-o să le iau în octombrie. Lângă mine erau doi oameni cu câte trei bagaje fiecare și mă țintuiau cu privirea pentru că bagajele, pe care eu le anunțasem puține și ușoare, le rupeau umerii și spatele. Dar primul om mi-e soră și celuilalt îi sunt dragă, așa că privirile lor furioase m-au binedispus și-am uitat să mă uit înapoi spre cămin când am plecat.

Îmi place tot timpul când plec dintr-un loc în care nu mă mai întorc. Mă prinde melancolia întotdeauna, dar apare într-o cantitate mai mică decât entuziasmul că-ncepe ceva nou și sentimentul eliberator că scap de orice-a fost rău acolo. Chiar dacă răul n-a fost mare și chiar dacă binele de-acolo a fost într-o cantitate mai mare.

Când am intrat prima dată în cămin, mi-a căzut cerul în cap. Holul ca de spital, camera cu pereți gălbejiți… baia atât de mică și dulapul… dulapul în care –n-are cum să-ncapă și hainele mele și-ale Deei-
Și totuși au încăput. Și baia n-a mai fost prea mică, iar pereții au căpătat culoare cu fiecare lună care-a trecut. Camera am umplut-o cu râsete, cu fețe de perne în loc de fețe de masă (spre tulburarea încă existentă a Deei), cu desene de la prieteni și cuvinte celebre de-ale populației din Fundeni pe frigider, cu amintiri amețite din 201, 202 și 409. Cu râsete fără noimă pe holul pe care femeia de seviciu îl mătura prea rar, cu portari veniți la ușă supărați și goana necontenită după câte ceva. Cu drumuri la non-stop în miez de noapte- cu Deea și o cărămidă-n mână, cu du-te-vino-uri continue de la noi la Andreea în timpul sesiunii și cu sesiuni de învățat în baie- căci o Mirună și-o Dee în aceeași cameră nu se pot opri din discutat bălării și concentra pe învățat. Cu Relu care ne golea periodic de pâine. Și tot cu Relu, care venea împovorat cu ciocolată și lapte și apă tonică de la Micro, comentând de 15 000 de ori de câte face el pentru noi. (și, ca să compenseze, ne mai fura o pâine peste două ore)

Ieșiri la Mărgineni în miez de noapte și treceri de la Mărgineni la –oriunde putem dansa-, urmate de implorări fierbinți să plecăm acasă –că de la 8 am radio-

Și sunetul de la patul vecinilor de deasupra care țineau să ne anunțe că un bărbat poate, într-adevăr, să reziste două ore. –Dar de unde știi că de la asta sună patul așa, mă?- :)) Păi paturile de la Fundeni scot toate același sunet.

Și câte văicăreli a mai auzit camera asta, și câte înjurături la adresa bărbaților de pretutindeni, și-a unora în particular, și câte teorii răstălmăcite despre relații și despre cât de defecte și minunate suntem noi. Și răsuflări ușurate, și respirații îndrăgostite, și sentimentul des că viață n-o să fie nicicând mai frumoasă decât acum. Și năruiri de cer, și obiecte aruncate ferfeniță pe geam, și starea generală de –Suntem atât de tineri, așa că ce dacă?-

Plus urmăritul detaliat al cablului de net pe hol, care găsea câte-un motiv să ne scoată peri albi mai tot timpul. Și împărțitul ultimei felii de castravete cu Deea, căci noi, cu trei zile înainte să vină pachetul de-acasă, nu consideram necesar să cumpărăm nimic. Nelipsitul unt (la care n-aveam pâine) și fulgi de porumb (la care n-aveam lapte).

Geamul de la baie, spart de vânt în iarnă și rămas așa de-atunci, deși în fiecare săptămână decideam serioase că-l chemăm acum-acum pe Nea Costache.

Deea, care de fiecare dată când încropeam grupul, ne anunța solemn că ea se duce să facă duș.

Andreea, care, la fel de solemn, în mijlocul unei conversații de toată seriozitatea (nu, nu era așa ceva) începea să latre ca un cățeluș.

Relu, care dărâma ușa de fiecare dată când bătea- asta dacă bătea, înainte să intre ca o vijelie, întâmpinat de replica obișnuită a Deea –dar dacă eram dezbrăcate?-

Ramonelu’, de care ne luam mereu ca stă prea puțin în cămin și care a lansat maxima celebră că –în cămin înveți cel mai bine să ceri și să refuzi cu nerușinare-

Pe Fane, ciudat, mi-l amintesc cel mai bine stingând și aprinzând lumina continuu și serios, în timp ce Relu se-nvârtea cu-o plapumă pe cap, lângă râsetele madmoazelelor sus-numite și sub privirea mea adormită și nedumerită.

Și prezențe frugare care-au dispărut la fel de repede pe cât și-au făcut apariția și pe care încerc, pe cât posibil, să mi le aduc aminte dragi, nu cu barbă.

Detalii tehnice pentru cine-a ajuns aici căutând detalii despre Fundeni: baia e prea mică, mobila-i prea veche, caloriferele-s prea calde, holul miroase mai mereu a usturoi și faci o oră până-n centru, înjurând și 253-ul și metroul. Dar zău dacă-ți mai vine să pleci de-aici*

*am exagerat cu tehnicele: camera-i mai mare decât mai toate camerele de cămin din București, dulapul din lemn masiv e frumos tare, căldura și apă caldă sunt cu nemiluita, iar curtea din fața căminului e plină cu iarbă verde și privirea de om bun a lui Nea Costache. Până-n centru faci cam 45 de minute cu tramvaiul și 182-ul, iar 182-ul e limuzina personală a tuturor studenților din Fundeni, că-i singurul care te lasă-n fața porții.
Vara te cam omoară țânțarii, da-n rest te-omoară numa’ dragul de loc, de oameni și de viața de cămin în general.

.

Sunt gay și sunt ok

-interviu cu un homosexual din România–
de Miruna Bărdulete

Cătălin a fost deschis discuției și e la fel de deschis cu sexualitatea sa: – Sunt gay-, le-a zis colegilor de liceu din prima zi a clasei a noua. –Cu toate astea, stați liniștit, n-o sa vin să vă pun mâna pe fund-. Spune că lumea din România nu e tolerantă în privința homosexualității, însă el n-a avut probleme aici și n-ar vrea să locuiască altundeva –mai ales că s-a deschis H&M și la noi- Și-a dat seama că e diferit de la 12 ani când toți băieții de vârsta lui întorceau capul după fete, iar el întorcea capul după… băieți.

O să mă reperezi repede, mi-a zis la telefon înainte să ne-ntâlnim. Și-așa a fost. Purta un sacou gri în carouri, skinny jeans și ochelari de soare cu ramă turcoaz. Fiind mărunt de statură, se mișca rapid printre oamenii de la pasajul Universității. Am făcut cunoștință oficial, și-a trecut mâna prin păr de vreo două ori și am plecat spre cafenea. Am aflat că are 24 de ani, a terminat Comunicarea și Relații Publice la SNSPA și e în anul III la Drept. Momentan, se află în febra interviurilor pentru a avea un nou job și se ocupă de alte proiecte jurnalistice, de comunicare.

M.B.: Cătălin, când ai realizat că ești gay?
Pe la vreo 12 ani. A fost simplu să-mi dau seamă. Știi, băieții întorceau capul după fete. Eu întorceam capul după băieți. Și-am avut o perioadă de genul –Ok, eu de ce fac asta? Da-mi place, știi?-

M.B.: Ai împartasit cu cineva imediat sau a durat ceva timp până sa poți discuta despre asta?
În școala generală n-am prea zis. Colegii probabil bănuiau, dar niciodată nu le-am spus nimic- deși viața sexuală mi-am început-o cu mult înainte de clasa a VIII-a, pe la vreo 12 ani.
Abia în clasa a IX-a le-am zis din prima zi colegilor de clasă. -Știți, eu sunt gay.- La început n-au crezut, au zis că vreau să ies în evidență.

M.B.: Părintilor le-ai spus? Cum au reactionat?
Doar mamei mele, doar ea știe. I-am spus pe la vreo 18 ani. Pur și simplu –mama, știi, eu sunt gay- Ș-a fost un pic amârâtă, s-a gândit că asta înseamnă că n-o să aibă nepoți. Dar a acceptat repede, m-a întrebat dacă am prieten- eu eram într-o relație de trei ani jumătate. Când a auzit mama că-i și arab tipul, i-a picat fața.
Dar i-am făcut cunoștină cu al doilea prieten al meu. Și se înțelegeau foarte bine, își beau cafelele împreună. Eu deja nu mai existam. Tata însă știa că-i doar un prieten care vine pe la mine.

M.B.: Tatăl tău nu bănuiește nimic?
Poate a bănuit ceva la un moment dat, dar este într-atât de homofob încât refuză ideea asta. Și nu, n-o să-i spun nimic. I-aș face un foarte mare rău și lui, probabil și mie. El este un tip extrem de credincios, citește revista patriarhiei, n-ar accepta, mai ales din perpectiva religiei. Dar acasă mă port natural, nu mă prefac, iar tata așa mă știe și mă consideră normal. Poate dacă aveam un frate hetero sau ceva de genul ăsta sesiza diferența. Dar nu e cazul.

M.B.: Referitor la nepoții mamei tale, te gandesti să-ti formezi o familie?
Nu vreau să mă căsătoresc, probabil că mi-aș dori copil. Dar, având în vedere că poți adopta sau găsi o mamă-surogat și , având în vedere că eu am fost adoptat, cred că mai degrabă aș adopta în copil.

M.B.: Crezi ca un copil crescut de o familie de homosexuali va fi diferit de unul crescut de o familie traditionala?
În primul rând, nu l-aș crește într-o familie homosexuală. Nu sunt de acord cu adopția de către cuplurile gay. Pentru că se poate deregla pe fond psihic copilul respectiv. Oricât de mult i-ai spune că e ceva normal, în momentul în care ar ajunge la școală ar da de faza cu tati-Mihai și mami-Bogdan. Eu aș crește un copil singur. Și nu m-aș întâlni cu bărbați de față cu copilul.
Nici pentru căsătoria în sensul de căsătorie nu sunt pro. Da, ok, parteneriatele civile sunt ok. Îți oferă anumite drepturi legale, poți să-ți faci un credit împreună ca să nu plătești ca tâmpitul o bancă ani de zile pentru o geantă Louis Vuitton, cum am făcut eu, să mai plătească și altcineva (râde).

M.B.: Cum privești tu homosexualitatea? Multi spun ca e ceva genetic ori o boala, ce crezi tu că este?
O boală sigur nu e. Chiar a fost scoasă oficial de pe lista bolilor încă din 1975 de către APA, American Psychological Association.
Ceva genetic nu știu dacă e, eu am fost adoptat și nu cunosc antecedentele din familie. Pur și simplu e o chestie cu care te naști. E a ta și atâta tot.

M.B.: Unde cunoști persoane la fel ca tine? Ma gandesc ca mulți homosexuali se ascund și e greu să-ti dai seama de cum e cu adevarat o persoană.
Mulți se ascund, mulți nu se ascund, depinde. Și-mi dau seama, au trecut vreo doi pe lângă noi mai devreme (chicotește). Și există site-uri de socializare de tip facebook. Exista un club și în București, în Cluj și Timișoara sunt câte două. La noi e doar unul, dar a început să fie cam nașpa că e populat de cocalari. Nu sunt rasist, n-am nici un fel de treabă, dar când vezi toți cocalarii, nu-ți mai vine să ieși…

M.B.: Cum este acceptată homosexualitatea în România?
Eu unul nu am avut probleme din cauza asta. Am fost unul dintre cazurile fericite. Mi-am făcut coming out-ul treptat și a fost totul ok. Dar, în general, nu există prea multă acceptare. Ține mult de mentalitate. Și în România mentalitatea s-ar schimba foarte greu. N-ai cum să schimbi gândirea generală, n-ai cum să schimbi Patriarhatul. Mentalul colectiv românesc nu e pregătit pentru așa ceva. Peste vreo 20 de ani poate.

M.B.: Am citit pe blogul tău c-ai avut un conflict cu senatorul Iulian Urban cu privire la organizarea Gay Fest. Povestește-mi ce s-a întâmplat.
Da, m-am certat cu Urban pentru că nu era de acord cu organizarea paradei gay în București. Dar ceea ce nu înțeleg oamenii este că parada este punctul final. Sunt o grămadă de acțiuni culturale, educative, proiecții de film, expoziții de fotografie, pictură. Dar presa prezintă totul într-un mod oarecum homofob. Dacă intri pe acceptromania.ro, de exemplu, o să vezi programul Gay Fest, e un întreg festival. Despre parada în sine nu știu ce să spun, la paradă eu nu am fost și nici nu am de gând să merg. Pentru că sunt scoși în față specimenele gen Naomi cu care eu nu mă identific deloc. În primul rând travestiul, dacă-l faci, ar trebui să-l faci ca pe o artă a actorului. Și la noi n-am văzut așa ceva. La americani am văzut- și-au fost atât, atât de tari! Eram: oaaaau, în sfârșit ceva foarte misto. Oricum, ultimul articol pe care l-am citit pe tema Gay Fest, acum două zile, era ceva complet deviant, se referea la numărul de sportivi homosexuali care și-au recunoscut orientarea public. Gen Tiger Woods, cel mai tare jucător de golf ever. Festivalul e promovat mai mult însă în mediul online.

M.B.: Prietenia dintre o femeie si un barbat homosexual a devenit deja clișeu. E adevărat ca se nasc prietenii frumoase si complete intre o femeie si un homosexual?
E un clișeu, dar e adevărat. Adică eu mă gândesc la prietenele mele foarte bune care în momentul în care au aflat că sunt gay au avut o reacție de genul -vai, te iubesc!- Eu am rămas un pic perplex, adică Da’ de ce mă iubești? Nu mă aștept să mă iubești tu, până la urmă (râde).
Și prietenia cu fetele e frumoasă. Ele se simt în largul lor cu mine, se simt protejate- am prietene foarte bune care n-au nicio problemă să se schimbe de față cu mine, de exemplu.

M.B.: E mai puternică prietenia cu o femeie decât cea cu un bărbat?
Da. Lumea gay la noi e o lume care se mânâncă -ca și câinii-. Era o fază în emisiunea lui Mircea Solcanu (acesta fiindu-mi cunoscut, de altfel), în care era invitată o pițipoancă gen Simona Sensual, și tipa a zis la un moment dat: lumea asta mondenă e ca și câinii, s-ar mânca între ei. Așa-i și lumea gay. Dar am și câțiva prieteni-băieți hetero. E ok.

M.B.: Au fost prietenii pe care le-ai pierdut după ce ți-ai dezvaluit orientarea?
Nu. Nici măcar prieteniile cu cei hetero. Am foarte puțini prieteni-băieți hetero, ce-i drept, dar asta pentru că n-am subiecte comune cu ei.

M.B.: Nu simti niciodata ca esti privit altfel de barbatii cu care lucrezi din cauza că ești homosexual? La locul de muncă, de exemplu.
Ba da, managerul meu nu mă suporta din cauza orientării. Și i-am zis-o-n față în momentul în care mi-am dat demisia: ești un homofob cretin. Bine, eu eram într-o adunătură de contabili și oameni care văd doar prin ochelarii lor de cal. Chiar ș-așa, n-am avut niciun fel de problemă cu nimeni, mi-am văzut de treaba mea, mi-am pus frumos stegulețul gay pe birou din prima zi. Nu m-a întrebat nimeni ni-cio-da-tă de ce-i acolo.

M.B.: Dar te priveau diferit?
Da, mă priveau diferit, și fetele, nu doar bărbații. Dar eu de la bun început am venit fără gândul să-mi fac prieteni, nu era mediul meu. Eu am și o atitudine libertină, gen – I don’t care- -Je m’en fiche-, chiar nu mă interesează. Și atitudinea asta mi-a prins bine întotdeauna. Sunt unul dintre cazurile fericite care n-a avut niciun fel de problemă, nu mi-e teamă să ajung în fața cuiva și să zic –da, domn’e, eu sunt gay-, pentru că, dacă aș da peste un homofob și mi s-ar întâmpla ceva, aș știi cum să aplic legea foarte bine.

M.B.: Tu te-ai afișat cu cineva în public?
Da, am mers cu cineva de mână pe stradă. Ba m-am și sărutat în parc la un moment dat cu un tip. Au fost câteva babe care și-au făcut cruce și-atât. N-a fost cine știe ce chestie.

M.B.: Crezi că-i diferit privit lesbianismul față de homosexualitate?
Da, un tip hetero dacă vede două fete-n pat e ceva de genul: oau, cat de tare. La doi bărbați toată lumea e –bleah, ce scârbos-. Frate, e același lucru, e același lucru!

M.B.: Ai fost vreodată atras de o fată?
Nu, niciodată. Deși m-am sărutat cu o tipă odată- dar sărutu-i sărut, poți să-l faci cu oricine, nu-i problemă. Dar chiar n-am fost atras sau curios prea mult.

M.B.: Crezi c-ai păstrat câteva trasaturi hetero ? Faci galerie la vreun meci cu berea-n mână, spre exemplu?
Nu, nu, asta mi se pare o mârlănie, un cocalarism infect. Dar, băi, până una-alta, sunt băiat, nu fată. Dacă voiam să fiu fată, eram transexual, dar nu, nu este cazul. Am trăsături masculine de bază; ok, pot fi și efeminat. Am într-adevăr pasiunea care nu-i deloc hetero: chestia cu moda. N-ai să vezi un tip straight că se pune în fața magazinului, cum am făcut eu, și să zică cot la cot cu tine –uite cât de mișto e geanta asta Dior- never n-ai să vezi așa ceva. Ei nu se uita la chestii feminine. Dar mi-a prins bine și partea asta. Eu m-am purtat natural și lumea și-a dat seama că sunt gay și, când m-au întrebat, le-am confirmat.

M.B.: Dacă ți-ai putea schimba orientarea, ai face-o?
Nu. Absolut, mai absolut ca vodka, nu. (rade)

M.B.: O ultimă întrebare, Cătălin. Ce sfat i-ai da unui tânar care isi da seama ca e gay?Să-și asume orientarea ca pe ceva normal, într-un fel extrem de natural: ăsta sunt, așa trăiesc. Dacă mă acceptați așa cum sunt, ok, dacă nu, nu dau doi bani pe voi- sunt poate heterofob la faza asta… (râde)

Atenție, cățeluș. Mai rău decât un câine rău

E o ceată de câini aici, lângă cămin. Le mai dau câte ceva de mâncare din când în când. Astăzi am văzut unul sub geamul meu. Am fereastra spre curtea din spate a căminului. Rodea o sticlă goală. Și i-am aruncat ceva de pe geam. Dar n-am făcut bine. După ce-a mâncat bucata aia de pui pe care i-am aruncat-o, a căutat alta. Mult timp, prin iarbă, făcând ture,tot ridicând capul.

Și nu-i bine să hrănești un câine dacă nu poți să-l hrănești tot timpul. Doar dacă ești stăpânul lui și ai loc să-i faci cușcă. De-aia cu numele gravat sub acoperiș și cu un –Atenție, câine rău- lângă. Chestia e că doar pe stăpân îl poți învinovăți când uită să-i arunce ceva, datoria ta nu e să hrănești câinele tot timpul. Nici câinele n-are dreptul să se aștepte la ceva de mâncare în fiecare zi. De fapt, nici n-ar trebui să ia de la tine, ci doar de la stăpânul lui. Culmea, câteodată nici nu-i trebuie. Poate nici nu s-ar vedea ținut în lesă de tine sau păzindu-ți casa. Dar atunci de ce ia ceva aruncat de pe geam? De ce continuă să caute când știe că n-ai nicio obligație să-l hrănești? Doar n-o să stai să-i aduci tot timpul câte ceva, ai treburile tale. Poate ai câinele tău. Și cu al tău te-ai obișnuit, știi exact ce-i place, când o să ceară ceva, cum să-l împaci când e îmbufnat. De ce s-o iei de la capăt cu alt câine care vine de pe stradă ori de la alți stăpâni? Să ai răbdare să aflii ce-i place și cum reacționează când nu-i place? Pe câinele tău poți să-l hrănești și cu ochii închiși, probabil nici nu mai e pretențios dup-atâta vreme. Latră și ăsta pe care-l ai deja, are el grijă de casă. De ce te-ai apuca să dresezi un altul? Ce dacă ți-e simpatic ăstalalt; și al tău ți-a fost mai drag la început, când era cățeluș. Dar ca și cățeluș își făcea nevoile peste tot, fugărea pisica și-ți mânca înghețata. Ți-a luat timp și energie să-l dresezi, să-l faci să stea cuminte, să-l ții departe de pisici. De ce să crești iar un cățeluș când ai deja unul gata crescut acasă?

Păi pentru că-i frumos să fugi după unul care vrea să-ți roadă papucii- și să ai satisfacție când îl prinzi înainte s-o facă, pentru că ăsta micu’ o să se uite mai frumos la tine când îl hrănești, că nu consideră că-i obligația ta s-o faci și deoarece cățelușii nu latră așa înfricoșător ca și câinii mari. Și, dacă nimerești unul de rasă, n-o să latre urât nici când crește.
E drept, s-ar putea să fugă dinainte s-apuci să-i pui scândurile la cușcă, dar ăsta-i farmecul riscului, mă băiete :)

18+ (1)

Cam în fiecare an de ziua mea, după ziua mea, de fapt, scriam câte un post aici. Cu un fel de entuziasm pentru vârsta nouă și drag nebun față de tot ce-a fost cea veche. Și o melodie în care se ridica în slăvi vârsta respectivă. Anul ăsta n-am mai găsit nicio melodie care să spună ce frumos e să ai nouășpe ani. Entuziasmul și dragul de 18 tot l-am avut, dar fără să mi-l cânte o piesă pe care s-o pun pe repeat iar și iar. Am găsit una despre nineteen and crazy pe undeva, dar în aia se vorbea mai mult de liceu și, din moment ce ai mei s-au grăbit să scape de mine cu un an mai devreme și m-au dat la școală la 6 ani, nu m-am prea regăsit în ea (nu c-aș fi ripostat să fug la școală de-atunci, în caietul de grădiniță din anul pregătitor urmau niște melci criminali greu de desenat, așa că școala m-a salvat).
Am ascultat așadar tot 17-ele lui Andrieș iar și iar, pentru că încă mi se pare că niciun cântec nu spune un la mulți ani mai frumos și mai dulce și pentru că și anul trecut mă-ncălzea mai mult decât celebrii doar 18 ani de la Vama Veche. Cert e că al nouăsprezecelea an n-a fost pentru nimeni într-atât de special încât să compună un cântec despre el. Ori cu fiecare an scade câte-un vers de cântec. Stop că par melancolică și nu sunt.

A fost un pic ciudat să nu mă trezească dimineața doi părinți gălăgioși și-o soră adormită care să-mi cânte în timp ce-ncercam să-ncropesc un zâmbet și să nu-i înjur că mă trezesc la 7 dimineața. Dar m-a bucurat toată ziua. Toate urările, cu și fără reminder-uri de la facebook, prin mesaje-n noapte, sau în zi, sau în noapte iar. Numărătoarea inversă a Deei de la miezul nopții cu “ieși din baie, mai sunt 40 de secundeeeee”, urletele de pe hol cu -vine ziua taaaa- și Măgura cu două lumănări pe care scria 20 (n-a făcut nimeni nouășpe ani în cămin, mă, de unde cu 19?) de la Andreea. Telefoanele cu -hai mă că de-acum nu mai zic că ai 17 ani-, cu prevestiri de ani frumoși și primăvară caldă. Oameni de care-am uitat, dar care n-au uitat.

Tortul făcut pachet de-acasă și călător pe Normandia, neamul întreg adunat pe web să-mi arate ce vin bun beau ei ca să cresc eu mare, cei doi tipi care umpleau (habar n-am cu ce) un pui crud afară, pe zăpadă, în fața blocului și care mi-au lipit un zâmbet pe față încă 15 metri după ce-am trecut de ei, telefonul căzut de două ori în metrou și bucuria că n-a murit, ca s-aud toate -la mulți ani-urile care vin.

Iulia prinsă în ușa de la 253 și Corinelu minunându-se de distanța de 3428974297 de kilometri până la Fundeni, masculii care au început să danseze abia după vreo trei ore, continuând trei ore după, când noi căzuserăm toate ostenite pe paturi și scaune, rugându-i din priviri să plece ca să dormim. Câte un bătut la ușă și după izgonire ca să mai urle o dată -la mulți ani-, pozele cu tort în nas, plânsetele că mâine avem de la 9 și-i deja 4 și pân’ la facultate facem o oră. Tot.

Ziceam în postul de anul trecut din martie c-am crescut, că n-am mai făcut necugetările pe care le făcusem la 16 ani (era punct de referință, atunci am deschis blogul), c-am trecut la necugetări mai serioase, dar ce bine că pe alea nu le-am mai făcut. Am recuperat pe la 18 însă. Dar fu bine. Fu al naibii de bine.

Da’ ce ciudat că ești așa de tânăr după ce-ai trăit 19 ani.

N-ai nevoie de pătură când ai cearșaf

Discuția a pornit așa: eu am zis că aș înțelege dacă un bărbat m-ar înșela cu fosta lui prietenă. Nu că aș ierta, sau că aș prefera asta în locul uneia pe care abia a cunoscut-o. Probabil ar durea mai mult dacă aș descoperi că s-a culcat cu una pe care a iubit-o, dar cel puțin asta aș înțelege. Adică au fost sentimente acolo, au dat nas în nas în nas pe stradă, s-a reaprins scânteia. Ok, tot îl scot afară din casă și din toate, dar nu mai cred că e un porc chiaaaaar așa de mare. E un porc dacă intră într-o relație când încă nu-i ieșit complet din cealaltă, dar o noapte cu una pe care a cunoscut-o după ce m-a cunoscut pe mine îmi pare mult mai blamabilă. Nu controlez ce-a fost înaintea mea, dacă ține o pătură de la ea sub cearșaful pe care i l-am dat eu, nu ridic pretenții s-o scoată ca să stea cearșaful meu drept. Nu imediat, cel puțin. Dar dacă tu așezi o pătură nouă peste cearșaful meu (și am și gusturi excelente în cearșafuri), apăi atunci avem o problemă mai mare. Pătura aia o mai împing eu, înțeleg dacă tu mai tragi de ea înapoi din când în când, a fost de mult acolo, ține de cald, nu știi încă cât o să stea cearșaful nou pe pat, poate nici nu-i înțelegi încă toate dungile și bulinile pe care le-am ales eu, mai ai nevoie de ceva familiar care-ți dădea siguranță.
Dacă ai da la o parte însă o bucată din cearșaf ca să dormi pe pătură, degeabă l-ai pune dimineața înapoi. Mi-aș lua cearșaful și-aș pleca. Dar aș putea să-nțeleg, să nu te urăsc cu focul a o mie de sori. Cine știe ce naiba avea pătura aia și câte nopți ți-a ținut de cald. Dar dacă aduci o pătură nouă s-o pui pe cearșaf, chiar și doar pentru o zi, să vezi cum arată, apăi atunci iau și cearșaful și te și înjur.

Adică înțeleg cum ai putea să te culci cu pe pătura veche, dintr-o obișnuință veche, dragă odată, dar să-mi strici cearșaful doar pe baza unei simpatii spontane pentru o pătură pe care ai văzut-o o dată în vitrină și te-ai gândit că ar arăta bine pe patul tău, ei, asta n-o să înțeleg. O să-ți zic că ești un prost și-ai dat banii pe o pătură pentru un pat care arăta așa bine cu cearșaful meu pe el. Și să nu îndrăznești să zici că ai luat pătura ca să păstrezi cearșaful curat.
Nu te urci încălțat pe cearșaf și rămâne curat. Îl mai scuturi din când în când și rămâne curat. Poți să-l bagi o dată-n mașina de spălat, ca să-l și speli, dar la o tură scurtă. Și fără să-l ții departe de pat mult timp. Dar să nu dea dracu’ să aduci o cuvertură, fie ea de cea mai bună calitate și-n culorile camerei, că scot cearșaful de sub tine și rămâi să dormi pe pătură. Și oricât de bună ar fi o pătură-n timpul zilei, oricât de ordonată ar face camera să arate, noaptea tot pe un cearșaf o să vrei să dormi. Și de-a naibii, o să las și parfumul cearșafului pe fiecare scândură a patului, și-n perne, și-n aer și-n nări înainte s-adormi.

Și am și multe cearșafuri. În tot felul de culori, în tot felul de forme, cu cinșpe mii de dungi și fără dungi. Dacă o să te saturi de vreun cearșaf vreodată, o să am grijă să-l schimb. S-aduc unul în culorile oricărei pături. Dar de văd pătura, de simt vreodată că ai vrea o patură pe patul pe care așa frumos l-am așezat eu, trag toate cearșafurile de sub tine și ies până s-apuci să-ți dai seama c-ai dat cu curu’ de scândurile patului.

A, pătura veche o să cadă oricum sub pat după toate cearșafurile pe care le-am așezat. Șmecheria acolo e să-ți dai seama c-a căzut înainte să-mi iau eu cearșafurile de pe patul tău.

petite pomme bottonian

“Știam că minte. Îi făcea o oarecare plăcere să râdă de romantism, să fie lipsită de sentimentalism, prozaică, stoică, dar în adâncul sufletului era exact pe dos, idealista, visătoare și profund atașată de tot ce verbal ironiza fiind mălăieț.”

“Dacă iubirea se întâmplă atât de rapid este probabil pentru că dorința de a iubi exista dinainte de persoana iubită- nevoia și-a inventat soluția.”

“E atât de ușor să vezi în adâncul oamenilor și nu-ți ajută nimic, remarca Elias Canetti, făcând aluzie la cât de simplu și în același timp inutil e să le găsim celorlalți defecte. În consecință, nu cumva ne îndrăgostim un pic și din dorința trecătoare de a nu mai vedea în adâncul oamenilor, fie și cu prețul unei parțiale orbiri?”

“Nu ne putem îndrăgosti decât fără să știm de cine ne-am îndrăgostit.”

“Pentru mine, a gândi în timpul actului sexual însemna a încălca o lege fundamentală a acestuia, a mă face vinovat de o incapacitate blestemată de a păstra măcar acest domeniu pentru iresponsabilitatea dinaintea alungării din rai.”

“Vorbind despre probleme, le facem să existe.”

“Apoi am văzut o farfurie cu bezele din partea casei, aproape de cotul lui Chloe. Inexplicabil din punct de vedere semantic, mi s-a părut brusc clar că ceea ce simțeam pentru Chloe nu era atât dragoste, cât bezea. Ce anume făcea o bezea să se acorde brusc atât de perfect cu sentimentele mele față de ea n-o să știu niciodată, dar cuvântul părea să captureze esența stării mele amoroase cu o acuratețe la care cuvântul dragoste, uzat, pur și simplu nu putea aspira. Și mai inexplicabil încă, atunci când am luat-o pe Chloe de mână, făcându-le cu ochiul lui Romeo și lui Bogard și am anunțat-o că am un sentiment de bezea pentru ea, a părut să înțeleagă perfect, răspunzând că e cel mai dulce lucru pe care i l-a spus cineva vreodată.”

(asta am reformulat-o putin) Înselăm pentru că, deși ne-am împlinit nevoia de a iubi, nu ne împlinim niciodată nevoia de a dori.

„E plăcut să simt că pot să te urăsc așa. Mă face să mă simt sigură că poți să suporți, ca pot sa-ți spun să te duci dracului și tu o să arunci cu ceva după mine, dar o să rămâi aici.”

“Prezentul nu-mi oferea nimic, trecutul devenise singurul timp verbal locuibil. Ce putea însemna prezentul, în afară de un memento batjocoritor al celei ce lipsea?”

Eseuri de îndrăgostit- Allain de Botton

Și cu noi cum rămâne?

“Folosul gazetelor este de obște și deopotrivă pentru toată treapta de oameni(…) nu este nicio treabă, nu este nicio vârstă care să nu afle plăcere și folos într-această aflare vrednică și cuviincioasă cuvântării omului, adică în gazetă“
Ion Heliade Rădulescu, 1839

Am fost ieri la dezbaterea cu Cristian Tudor Popescu. Eu Îl apreciez mult pe el și felul în care gândește și de foarte puține ori n-am fost de acord cu ceea ce spune. Însă felul în care a inceput discutia ieri nu mi-a plăcut deloc.

Ne-a spus ca el nu consideră necesară Facultatea de Jurnalism, că e instituită doar pentru ca unii profesori să aibă masini la scară și că ar fi trebuit sa facem o facultate de Istorie sau Drept, că asta o sa ne foloseasca mai mult în viață și ne-ar pregăti la fel de bine pentru meseria de ziarist precum Jurnalismul. Adică spune că nu are nici un rost facultatea pentru care am dat o admitere criminala (nu testul de admitere a fost criminal, dar pregatirea, stresul si DOOM 2-ul au fost), și că testul de săptămâna trecută, pentru care am pierdut vreo două jumătăți de noapte si despre care Deea visa noaptea că-l pică, nu contează deloc.
Nu mi-a placut nici felul în care a vorbit despre jurnalismul actual. Are multe hibe jurnalismul ăsta de acum; le are, s-a dus imaginea boemă a gazetărimii de pe vremea lui Eminescu și-a lui Slavici, dar nici nu cred că e (doar) situatia aia critică pe care o descrie el. E situația critică cu locurile de muncă, da, dar eu vorbesc calitativ. E mai rău decat inainte, cu tabloidele si faptul că totul circulă mult mai repede și mai prescurtat, dar nu cred ca singura noastră opțiune, ca viitori jurnaliști, e asta, cu crearea unui top al barbatilor cu care s-a culcat Violeta.

Deea zice că are dreptate și că eu am tendința să vad mereu lucrurile bune și să le ignor pe alea rele. Ea zice că ce-a spus el e complet adevărat, că va trebui să facem mereu compromisuri, doar compromisuri și că, de fapt, facultatea asta a noastra nu are niciun rost pentru că ne învată tehnica, iar noi nu de tehnica avem nevoie, ci de practica pe care o învățăm in redactii. Aproape de acord, dar cum sa cred că am același start cu unul de la Facultatea de Istorie? Cum să cred că are aceleași șanse de angajare la un ziar ca și mine? Sau că facultatea asta nu are niciun scop? Dacă aș fi crezut asta, dacă o sa cred asta la un moment dat, de fapt, n-o s-o mai continui, pur și simplu. Doar n-o să pierd timpul degeabă. Și e trist să crezi că ceea ce faci nu are niciun scop, dar să continui, totuși, cu făcutul.

Și, mai ales, dacă alții au putut, au ajuns, au reușit, de ce eu n-aș putea? Eu pot să fac orice. Pot să fac orice-mi propun și mă cunosc suficient de bine încât să-mi propun doar lucruri pe care le pot face. Cred ca asta-mi aduce limite într-o anumită măsură sau e o parte a laturii mele precaute, dar mă face să rămân cu picioarele pe pământ. Și nu pe pământ vrem noi să rămânem cât mai mult?

Un bilet la spitalul Fundeni, va rog. Doar dus

Ar fi trebuit să scriu postul ăsta mai spre sfârșitul săptămânii trecute, când încă eram furioasă și aprobam tăierile salariale ale medicilor. Acum sunt acasă, în camera mea frumoasă cu o cană de Feijoa și castane lângă mine și pe geamul meu se vede zăpadă. Cam greu să-ți amintești de supărări în adevărata lor amploare când mintea îți e liniștită și ceaiul fierbinte. Dar o să încerc pe cât se poate să-i vorbesc de rău.

Spitalul Fundeni. La doi pași de căminul meu. Când am ajuns prima dată aici să mă instalez, mama mi-a zis că-i bine și aici pe șosea. „Nu-i la marginea civilizației , macar ai biserica și spitalul aproape”. Din biserică nu știu dacă m-ar da cineva afară, din spital, pe de altă parte…

Joia trecută. Am plecat de-acasă de la 9 dimineața, am avut un seminar și două cursuri până pe la vreo 5, am mai pierdut timpul într-o cafenea încă vreo oră, iar la 6 jumătate am ajuns la Spoturile Moș Crăciun de la facultate. Patru ore frumoase, pline cu reclame istețe și haioase și oameni din publicitate și mai isteți și mai haioși. Ajung acasă pe la vreo 11 fără ceva, înghețată până-n dinți, obosită, dar bine-dispusă. Aveam de pregătit o schemă de pagină de ziar pentru ziua următoare, care începea și ea devreme cu o vizită la redacția României Libere, așa că m-am băgat repede la duș și în pijamale. Deea trebăluia de zor în AdobeDesign, înjurând ziua de mâine, iar Andreea de la 201 mai intra din când în când ca să-și împărtășească înțelepciunea cu Deea în privința programului sus-amintit. Când mă așez pe pat, îmi văd picioarele, cam de la gleznă în jos, înroșite. Aveam niște pete pe ele, cam ca niște mușcături de purice. Simțeam niște furnicături și mâncărimi, dar nimic care să-mi pară prea îngrijorător. M-am gândit că au apărut pentru că le-am băgat repede în apă fierbinte după ce am venit cu ele îngheţate. Îngrijorată nu prea eram, am zis, dar, deoarece fetele astea două, concentrate cu Adobe-ul, nu-mi acordau atenția necesară și nu-mi plângeau de milă, am sunat-o pe mama. Mama e întotdeauna gata să-mi plângă de milă. Dar mama dormea, așa că mi-a răspuns tata. Tata nu-mi prea plânge de milă, și m-a pus, bineînțeles, să-i descriu circumferința exactă a petelor și intensitatea furnicăturilor. Degeaba îi explicam eu că nu-i grav și că voiam doar să mă plâng un pic, m-am ales cu o pseudo-consultație prin telefon, oprită doar de fete care urlau la mine să nu-i îngrijorez că abia se văd petele alea. Așa că m-am pus la somn. Mă foiesc în pat vreo oră, aproape adormită, când mă sună iar tata. Mă întreabă dacă mă mai mănâncă picioarele și dacă mai am petele. Eu mă mai scărpinasem de câteva ori în timp ce mă foiam în pat, dar îmi cam ieșise din minte urticaria asta. Și aprind becul. Și mă uit. Și petele mele mici erau acum niște umflături mari de toată frumusețea, care începuseră deja să mă ardă. Și vine Deea lângă mine. Și Deea zice „vai, vai, vai”. Și eu îmi aduc aminte că mi-am spălat șosetele la mână și că probabil nu le-am clătit cum trebuie de detergent, căci iritația era exact pâna la linia șosetei. Îmi aduc aminte și că în iunie m-am trezit la 4 dimineața cu o iritație d-asta pe tot corpul, de la o prostie de autobronzant și că m-au ținut pentru asta două zile în perfuzii. Trag aer în piept și îi zic tatei că s-au mai inflamat un pic, dar că nu mă mânâncă mai tare. Dar tata auzise vai-ul Deei și-mi zice să merg la Urgențe. Era vreo 1 noaptea. Mă îmbrac, râd de Deea, care era mai speriată decât mine și sun un prieten din cămin să vină cu mine, că Spitalul Fundeni e celebru și prin curtea plină de câini. Îl trezesc pe săracul om din somn și merg la spital.

Intru în primul corp al spitalului. Nimeni. Uși deschise, saloane libere, lumini aprinse, nimeni. La nici un etaj.

Mă duc la portar și-l întreb unde e secția de Urgențe. Îmi arată alt corp. Intru. Trezesc o madamă din somn. Îi explic ce am, că eu cred că e o reacție alergică și că mi-e frică să nu pățesc cum am mai pățit acum câteva luni. Femeia asta cască o dată și-mi zice că asta-i secție de Cardiologie și ei nu se ocupă de altceva. Mai vine una în urma ei și-mi zice că eu am nevoie de o secție de dermatologie și ei aici n-au așa ceva. O întreb unde să merg. Îmi arată al treilea corp al clădirii. Intru. Un portar somnoros îmi spune la care ușă să bat. Și bat politicos. Și bat de trei ori politicos. Mai bate și Mihai o dată, mai puțin politicos. Altă doamnă-mi cască-n nas. Eu, jenată un pic că trezesc toată ceata de medici de la Fundeni, îi explic cu răbdare. Că am o reacție alergică, că data trecută mi-au dat nu-știu-ce perfuzii și medicamente. Că să-mi facă o injecție să pot dormi. Madama No. 2 îmi spune buimacă că aici e secție de Neurologie, că spitalul are secție de dermatologie (na, că acum are și dermatologie), dar nu-i nimeni acolo la ora asta. Mi se urcase sângele la cap și picioarele-mi ardeau în ghete, dar o întreb calmă „Și eu ce fac?”. „Păi mergeți la spitalul Floreasca… sau la Pantelimon”. Rămân un pic trăznită în fața ei, murmur ceva în barbă despre cum mori cu zile cu spitalul lor și ies afară. Îl sun pe tata să-i spun c-am fost la spital și c-am rezolvat, ca să doarmă și el liniștit, căci se făcuse deja ora 2 și aștept taxi-ul.

La Floreasca am rezolvat repede. M-am dus la triaj, m-au trimis într-un salon unde mi-au făcut o injecție și mi-au dat o rețetă cu tratament și am plecat. Înainte să plec, am întrebat-o totuși pe doctorița care-mi făcuse injecția dacă e normal să nu fie nimeni la secția de Urgențe de la Fundeni. M-am gândit că e totuși specializat, s-or ocupa numai de inimă, ficat și creier și chiar n-ar fi avut ce să-mi facă.
„Fiecare spital are un medic de gardă care trebuie să se ocupe de ORICE”- a fost răspunsul doamnei. Adică, nu trimiți omul în toate clădirile spitalului doar ca să-i spui apoi să ia un taxi spre alt spital, fără ca măcar să te uiți ce are. Căci nici una din doctorițele de-acolo nu mi-a cerut să-mi dau jos șosetele. N-aș fi luat-o ca pe o propunere indecentă :)

Eu am avut o reacție alergică. Nici n-a fost așa gravă, dă-o încolo. Dar dacă veneam cu cine-știe-ce durere la stomac ce putea fi hemoragie internă și mă trimiteau ăștia de la unul la altul, și de la ei până-n Floreasca, ajungeam… nu prea mai ajungeam niciunde. Pe scurt, mama lor de medici de la Fundeni! Mergeți direct la Floreasca „sau la Pantelimon…”

petite pomme soacră

”O mamă de băiat nu suportă să-și refuleze ura născută din gelozie, fiindcă ființa pe care a iubit-o și a îngrijit-o în fel și chip de când a născut-o și de dragostea căreia, la rândul ei, s-a bucurat pe de-a-ntregul, se dedică dintr-o dată altcuiva, ba încă unei femei, adică unei ființe de același sex cu ea, unei femei care n-a făcut încă nimic pentru obiectul iubirii ei și care totuși se simte îndreptățită să ceară orice; să suporte toate acestea și în plus să se bucure de eveniment și să o felicite din inimă, ba chiar s-o îmbrățișeze cu dragoste pe nou venită- iată o situație pe care nici diavolul însuși n-ar fi putut-o ticlui cu mai multă viclenie, ca să pună la încercare un erou!”

Max Scheler- Omul Resentimentului, pagina 42

Acesta nu este un post despre Mario

Când eram mică, îmi plăcea să joc Mario. Îl jucam pe televizor, cu manetă din-aia cu butoane care se apăsau greu și cu trei verișori gălăgioși prin preajmă. L-am jucat și mai târziu, pe calculator; cu plăcere, dar destul de rar.

Îmi place că începe cu trei vieți, că ai ocazia să prinzi ciuperca aia care te ajută să crești și că ai de sărit peste maimuțoii ăia urâți. Nu-mi place steaua aia care te face să fii invincibil câteva secunde, pentru că e prea devreme în joc, omul încă are energie să sară peste maimuțoi și flori; și mai are și bombele alea care de cele mai multe ori nimeresc specimenele. Îmi place când sar peste câte o groapă mare pentru că toată emoția care se adună înainte se materializează într-o mică mulțumire de succes. Nu-mi plac canalele alea cu flori carnivore. Am tot timpul senzația că o să mă prindă în fiecare secundă, iar o prindere îmi ia o viață.

Îmi place când trec la următoarea etapă, dar a doua etapă în sine nu-mi place. Asta are aceleași obstacole ca și prima, dar decorul e mult mai urât acolo, sub pământ. Practic, faci tot ce faci în prima parte, dar o faci într-un decor întunecat care te demoralizează. O mai iau pe cărarea scurtă, sparg tavanul și merg prin porțiunea aia îngustă de deasupra. Sunt cele câteva secunde în care nu întâlnești niciun obstacol. Pierd toată agitația de jos, dar e spre sfârșitul etapei, așa că-mi pare mai bine să nu risc să fiu mâncată.

Bănuții ăia, punctele, nu le iau decât la început. Apoi mă plictisesc. Știu că, dacă strângi destul de mulți, primești o viață, dar încep să fiu nerăbdătoare să ajung la sfârșit, să salvez prințesa. Și, dacă aș lua viața aia suplimentară, n-ar fi decât o tărăgănare a momentului final, aș avea o scuză să nu fiu atentă la focurile alea din ultima cursă. Așa, știu că fiecare pas contează, sunt mai precaută, mai atentă.

Momentul în care salvez prințesa e momentul meu preferat. Știu că marchează sfârșitul jocului și câteodată mai am poftă de trecut peste o groapă. Dar sunt destule gropi și în împărăție :)

Nu continui jocul dacă mi se pare că îmi ia prea mult timp, că mă prind prea mulți maimuțoi și cad în prea multe gropi. De multe ori îl încep și fără intenția de a-l continua, fără să vreau prințesa. Nu-i bine pentru prințesă, știu, dar își asumă și ea un risc lăsându-se la mâna unei mustăcios animat care pur și simplu dă din umeri atunci când nu-i atent că-l prinde floarea sau cade-n câte-o groapă.

Îmi pare rău de fiecare dată când jocul se prelungește și realizez că eu nu mai am energie să-l continui, dar orice lucru e bun atâta timp cât nu e în exces. Iar multe ore de Mario îți fură timpul, sănătatea minții, răbdarea și orgoliul. Și prințesa seamănă de multe ori cu o păpușă statică de porțelan, ridicată la stadiu regal doar pentru că se ajunge greu la ea și un dragon s-a obosit s-o-nchidă la un moment dat.

O diferență există între metafora mea și lucrul în sine: în joc, nu intri în competiție cu vreun Luigi, Carlo, Bruno și oricâți ar putea fi. Prințesa are încredere în fiecare salvator pe rând și nu stă în turn, încurajându-i pe fiecare în parte să ajungă la ea. De-aia e ea prințesă.

La linkul ăsta se găsește o variantă a jocului: http://jocurimario.net/. Varianta cealaltă e peste tot :)

București. După multe săptămâni

Foarte ciudat soarele de noiembrie. Sunt obișnuită ca luna asta să fie gri și întunecată, rea. Nu doar ca și vreme. Trei certuri mari le-am avut în luni de noiembrie, așa că amintiri frumoase din luna asta nu păstrez prea multe.

Dar mă obișnuisem cu ea așa mohorâtă, nu mi-a plăcut când am văzut că soarele și-a băgat nasu-n ea. Nu pentru că nu-mi place soarele, puține lucruri îmi plac mai mult decât soarele, dar îmi plac certitudinile. Că unele lucruri rămân așa cum le știu. Că oricâte lucruri ciudate s-ar petrece, că oricât de nou ar fi locul în care mă aflu și oricât de puțin m-aș recunoaște în unele lucruri pe care le fac, decorul rămâne același pe care-l știu. E a doua săptămână de soare perioada asta, așa că m-am obișnuit cu planeta dată peste cap și cu dormitul în cămașă de noapte cu o lună înainte de Crăciun. O să mă obișnuiesc cu toate, nu sunt sigură însă cu câte dintre lucrurile astea ciudate și noi mi-ar plăcea să mă obișnuiesc.

Au fost și lucruri noi despre care știu cu certitudine că sunt bune: dezbaterea Starea presei românești din stenogramele lui Vântu, la care au participat Cristian Tudor Popescu, Mircea Toma, Cezar Ion și Catalin Prisacariu. Am fost la serile FJSC la care a participat Andreea Esca, la o ședință în Senat, la un concert Alexandrina Hristov, la jazz-ul Andreei Cristina Oprea și un concert de vioară și pian. Nu știu dacă-mi scapă ceva. Oricum, Bucureștiul mă bucură mai mult prin evenimentele astea decât prin facultatea în sine. Cel puțin în ceea ce privește prima dezbatere… toate cursurile și seminariile de la facultate de până acum (exceptând seminarul Marinei Constantinoiu) nu m-au convins că mi-am ales bine domeniul cât m-a convins faptul că i-am ascultat pe acei patru jurnaliști vorbind despre toate îngrădirile și neajunsurile pe care le aduce meseria.

Cum se mai prezintă studenția în rest… puțin, prea puțin somn în timpul săptămânii, cinci tone de oboseală adunate vinerea, două ore de foit în pat și, în cele din urmă, 16 ore de somn dulce.

Diminețile de duminică au devenit cele mai liniștitoare momente ale săptămânii. O cafea cu lapte, care e întotdeauna cea mai bună, căci sâmbăta nu beau cafea și până duminică mi se face dor de ea. Ultimul castravete împărțit cu Deea pentru că la sfârșitul săptămânii nu facem cumpărături. Cerul ăsta clar care nu-i deranjat decât de câteva crengi de copaci și, din când în când, câte un reminder că avem două referate și două teste în timpul săptămânii.

Dar e încă duminică și, chiar dacă e ora 1, e încă dimineață…