În timp ce textul obiectiv al pommicului ia contur în ediţia ziarului de mâine, şi în timp ce subiecţii textului văd o Românie mică-mică, prin fereastra rotundă a avionului în care s-au îmbarcat azi dimineaţă, în pommul pommicului ia contur textul cu impresiile de dindărătul cortinei. Cele două săptămâni cu italienii veniţi în România, ca urmare a parteneriatului semnat între Liceul Teoretic ” Mihai Eminescu ” Petroşani şi liceul italian din Belluno – în scopul prevăzut: desfăşurarea unor activităţi de voluntariat şi cel neprăvăzut, dar cu mult mai multe beneficii: cel al legării unei prietenii soldate cu câştiguri ce constau în câteva schimburi culturale şi câteva ture mari de râs şi voie bună.
Când am intrat în clasa cu ferestre multe şi bănci colorate din incinta centrului Pollicino, auzeam doar zgomote într-o limbă pe care abia o înţelegeam, venită de la 14 italieni abia trecuţi de vârsta majoratului şi de graniţa României. Când am plecat ultima dată de lângă ei, nu părea că de lângă zgomot plec, plecam de lângă nişte oameni apropiaţi. Beneficiile prieteniilor de două săptămâni, apuci să vezi numai părţile frumoase ale omului şi-ţi pare mai minunat decât orice prieten vechi deoarece n-ai apucat să-l vezi şi-n alte momente în afara celor dulci şi odihnite.
Ce-am învăţat eu de la ei:
· Că dacă nu-ţi pui degetele la frunte când cineva râgâie, iei o palmă peste frunte. Am luat-o de vreo patru ori până să mă prind ce vor de la mine (şi că da, italienii râgâie mult)
· Că există o lume în care engleza nu-i aşa importantă. Doar vreo trei dintre ei ştiau engleza suficient de bine încât să încropească o discuţie. La început lipsa calităţii lor de poliglot m-a umflat în pene. Ei au Veneţia, dar eu ştiu engleza. Dar tot ei sunt cei norocoşi, deoarece trăiesc într-o ţară care le oferă locuri de muncă suficiente fără să fie nevoie să cunoască vreo limbă străină. Adică au destulă încredere în economia ţării lor, încât să nu-ţi pună problema unor studii în străinătate sau a unei slujbe din străinătate. Good for them.
· Că în lumea asta există oameni al căror viitor se limitează la dorinţa de a fi fermier. Şi că viitorul acesta e în stare să le asigure mai mult decât strictul necesar. Nu dă pământul lor mai multe roşii, statul lor dă o mai mare răsplată celor care cultivă roşiile.
· Că oamenii sunt drăguţi când stâlcesc cuvintele, dacă au scuza că sunt străini
· Că e absolut ok să începi să cânţi într-un bar rock “yo sono enamorato di Marinaaaaaaaaaa“. Că există şanse să nu ţi-o iei după cap dac-o faci
· Că sunt oameni care ştiu mai multe lucruri despre Vlad Ţepeş decât însuşi strămoşii lui
· Că există varianta în italiană la cântecul 10 negri mititei. Dragilor, ce vă aşteaptă în septembrie >:)
· Că dacă românii n-ar merge în Italia pentru slujbe mai bune ori pentru a vizita Roma, ar merge sigur pentru oamenii de acolo
Ce au învăţat ei de la noi:
· Că există autobuze ruginite
· Că mămăliga poate fi dusă-n pungă sub formă de pufuleţi]
· “Că la voi în România cresc sânii”
. Că lumea s-ar putea uita un pic ciudat la tine dacă eşti într-o ţară străină, în luna iunie, şi repeţi cuvintele pe care tocmai le-ai învăţat ” Crăciun fericit a tutti!!! “ în gura mare, în Piaţa Sibiului
. Că aceiaşi lumea s-ar putea uita şi mai ciudat dacă pronunţi cuvinte din limba ta “Selene puzzaaa”
Şi mai multe lucruri, sper, despre care o sa ne povestească la anu’, când mergem noi la ei, de-o fi vremea bună şi ne-or trăi sponsorii.
” E drept că nu ştiu nimic despre femei şi nici nu vreau să ştiu, fiindcă am jurat să nu mă sinchisesc de ele cât oi trăi. Dar, cu toate astea, sunt convins că unele femei te cuceresc pe loc, fie prin frumuseţea lor, fie prin cine ştie ce alte însuşiri; în schimb, altora trebuie să le dai târcoale vreo şase luni ca să le înţelegi farmecul; dar ca să dibui de la început o astfel de femeie şi să te îndrăgosteşti de ea, nu e de ajuns s-o priveşti şi să fii în stare de orice sacrificiu- pentru asta se mai cere un dar înnăscut. În ciuda lipsei mele de experienţă, sunt convins de acest lucru, căci de n-ar fi aşa, ar însemna să coborâm toate femeile la treapta animalelor domestice, tolerate în preajma noastră numai în această calitate, situaţie ce le-ar conveni poate multora dintre noi “
Capitolul I, pagina 14
” Nu ştiu dacă păianjenul este în stare să urască musca pe care vrea s-o prindă în plasă. Biata musculiţă! După părerea mea, un călău îşi iubeşte victima; cel puţin nu e cu neputinţă s-o iubească. Eu bunăoară, îmi iubesc duşmanul şi în ce o priveşte, de pildă, îmi place grozav că e atât de frumoasă. Sunt încântat, doamna mea, că sunteţi atât de semeaţă şi măiestoasă, căci de aţi fi mai blândă, n-aş avea nici o satisfacţie. M-aţi dispreţiut şi totuşi, sunt triumfător; chiar dacă m-aţi fi scuipat în faţă, nici atunci cred că nu m-aş fi supărat, căci veţi fi victima mea, a mea şi nu a lui. Gândul acestă mă îmbată! Într-adevăr, conştiinţa tainică a puterii îţi dă satisfacţii incomparabil mai mari decât o dominaţie făţişă. Dacă aş avea o avere de o sută de milioane, cred că cea mai mare plăcere a mea ar fi să port hainele cele mai ponosite, pentru ca lumea să mă creadă sărac lipit, aproape un cerşetor, şi să-mi întoarcă spatele cu dispreţ, fiindcă în ceea ce mă priveşte, eu m-aş mulţumi cu conştiinţa bogăţiei “
Capitolul III, pagina 52
Căci nu mai există pe lume vreun alt om cu care să mă cert atât de mult şi cu care să semăn atât de mult.
Să mai apuci încă 1000000 de zile în care să mă cerţi pentru încă 10000 de lucruri pe care n-o să le fac. La mulţi ani!
” Oricât de câini ar fi oamenii, nu se pot pune între un om şi fetiţa lui “
Marin Preda
Meditând un piculeţ şi amânând postul despre italieni am ajuns la concluzia că, în treaba smiorcăielilor, tagma masculină e diferită de cea feminină doar datorită obişnuinţei. Nouă, când suntem mici, nu ne spune nimeni că nu trebuie să plângem; noi nu creştem ca să devenim bărbaţi şi, concomitent, ca să nu plângem. Nouă ni se promit lanuri de rujuri şi rimeluri şi nu e nevoie să ne reţinem plânsul pentru ele. Ei cresc ca să fie puternici, ca să repare uşi şi să fie în stare să care un bolovan. Când pe noi ne trage o fetiţă de codiţă, noi ştim că suntem libere să plângem; deoarece noi nu trebuie să ştim să dăm cu pumnul. Noi nu dăm cu pumnul pentru că noi suntem învăţate de mici să nu facem asta, să fim delicate şi cum să dai cu pumnul în altă paradigmă a delicateţii? Noi suntem puternice când nu lovim, deci când plângem. Pe noi nu ne-ar bate nimeni pe umăr dacă am lovi obraznicul care ne-a furat jucăria şi nu ne-ar numi pe baza acestui fapt -băiatul tatii-. Pumnul ne-ar anula feminitatea şi ne-ar rupe unghiile, pe când plânsul ne-o sublinează.
Pe băiat îl înveţi de mic că -bărbaţii nu plâng-, testosteronul nu are nici un merit în împiedicarea lacrimilor. Probabil şi ei scrâşnesc din dinţi la fel de tare ca şi noi ca să-şi reprime tendinţele lacrimogene, atâta doar că pentru ei pedeapsa ar fi mai mare în cazul în care n-ar reuşi să şi le reprime. Fireşte că şi femeia ştie că nu e bine să fie smiorcăită, dar dacă totuşi este, nu simte că e decăzută din starea ei de femeie. Bărbaţii sunt femei când plâng pentru că femeile au fost mai şmechere de-a lungul timpului şi şi-au atribuit lor dreptul acesta.
Oricum, repartiţia asta a obiceiurilor nu e nicidecum nedreaptă pentru bărbaţi. Într-adevăr, li s-a -furat- dreptul de a se descărca prin omenescul eliberator psihic numit plâns, dar ei s-au reprofilat rapid pe utilizarea forţei lor fizice- pe care au primit-o în cantităţi mult mai considerabile decât noi. Poate că şi pe noi ne apucă la un moment dat o poftă nebună de a o pocni pe imbecila ce ne-a jignit într-un fel sau altul, injuriile nu mai sunt de ajuns, ne zice un lucru care ofensează atât încât doar să-i întorci o ofensă nu te eliberează. Vrem să lovim! Dar ştim cât de înjositoare sunt privite bătăile între femei. Şi de noi, şi de ei. Mult mai înjositoare decât e o bătaie între bărbaţi. În primul rând, ei ştiu cum se face: nu se lovesc cu degetele, nu se trag de păr ca descreieraţii. Când unul învineţeşte un ochi nu e neapărat un primitiv, nu-l tragem la socoteală că -de ce nu te-ai descurcat prin cuvinte?-. Dacă tipul învineţit s-a luat de prietena tipului ce-a provocat vânătaie ” ooo, a apărat-o, ooo, ce cavaler “. În privinţa asta, noi ieşim mai bine cu o tură de plâns. Îi zici şi tu vreo două şi fugi repede şi bagi capu-ntr-o pernă. Fiecare are forma lui de exteriorizare şi, atâta timp cât fiecare dintre noi ne limităm la forma noastră, ne păstram categoria în care ne-am născut. Dar toată asta ţine de obişnuinţă. Dacă o fată ar fi la rându-i crescută cu sfatul pumnului şi în tradiţia reprimării lacrimii, ar putea fi şi ea la fel de uşor capabilă să-şi menţină obrajii uscaţi în orice situaţie. Ar da şi ea cu pumnul în perete dacă ar părăsi-o vreun nătărău. Fără lacrimi implicate.
Totul ţine de exerciţiu. Şi la lacrimi, şi la pumni. Şi la femei, şi la bărbaţi.
Ciudat e că dacă se întâmplă un lucru care să mă pornească la scris, lucrul ăla e unul neplăcut. Tot ciudat e că majoritatea posturilor le încep cu explicaţia pentru care am scris postul.
Mi-am dat seama că e vară de când am simţit o dorinţă mare-mare să stau la soare şi să-mi simt pieile cum se întunecă cu vreo 3 tonuri mai mult, adică în… aprilie? :D Nu, de fapt de când mi-am înjurat iar pielea prea subţire şi rănile pe care toate sandalele lumii mi le fac. De când am văzut rochia aia galbenă în vitrină şi de când am cumpărat-o. Şi de când tanti Lucaci de vizavi a renunţat la dressurile de lână. Şi ultimul lucru, de când m-am trezit dimineaţa la 10 jumătate şi n-am avut nici o alarmă care să-mi spună că am întârziat.
Cam în acelaşi moment am realizat şi că după asta vine clasa a XII-a şi că după clasa a XII-a nu ştiu ce vine. Până acum ştiam doar ce vine după clasa a XII-a fără să ştiu că vine şi acest ultim an de liceu. Mi-am dat seama pe la premierea absolvenţilor care s-a ţinut anul ăsta în teatrul oraşului. După o săptămână agitată în care am încercat toţi să punem lucrurile la punct, (ai auzit, Anca? toţi! şi dacă -pupincuriştilor care doar pretind că fac totul-, li s-au recunoscut meritele şi au fost felicitaţi pentru cum a ieşit, înseamnă că a fost într-adevăr meritul lor.) a ieşit un spectacol cu destule greşeli tehnice şi prea puţine microfoane, dar desfăşurat din inimă şi pentru lacrimi. (doamne, ce-au mai plâns părinţii) (şi până şi Piscoi a lăcrimat, domnilor şi Ceraselelor)
N-am prea conştientizat exact în ce constă sfârşitul ăsta al lor, m-am gândit cam tot timpul ce bine-i de ei că pleacă pe picioarele lor la facultate. De la ce pleacă am realizat în timp ce le cântam noi, clasele XI, balada de liceu, un fel de cover pe melodia Etajul al treilea al celor de la Voltaj. M-a trecut un fior mic când s-au ridicat şi au început să cânte şi ei. Chiar pleacă. Şi nu-mi pare rău de asta din cauză ca am legat cu ei cine ştie ce mari prietenii, ci din motivul pur egoist că mai e puţin şi trec şi eu prin sala teatrului fără să mă mai întorc în clasa aia amărâtă cea-mai-luminată-şi-cea-mai-caldă-din-şcoală şi la aceiaşi oameni cu care împărţeam pufuleţii şi aceiaşi sticlă de apă. Oricum, mai am destul timp în care să mă gândesc la asta. Şi mai important, mai am o vară întreagă în care să nu mă gândesc la nimic. În care să-mi străbat Valea Morii şi să stau, să stau, să stau.
Mâine plec la Sibiu cu italienii. Italienii sunt nişte italieni dintr-un liceu aflat în parteneriat cu liceul nostru, veniţi două săptămâni să facă practică la noi în ţară şi la noi în oraş, ei având un profil de asistenţă socială la liceul lor. Sunt tare tare drăguţi. O să urmeze un post în care o să zic exact ce-am observat eu la ei şi ce-au observat ei la noi. Sunt incredibili de veseli şi extrovertiţi şi nebuni şi am râs într-una pe lângă ei. Abia aştept ziua de mâine.
Închei cu un pasaj pe care l-am găsit ieri şi mi-a plăcut.
“Dragul meu, e cu neputinţă să iubeşti oamenii aşa cum sunt şi, totuşi, este o datorie. De aceea, calcă-ţi pe inimă, astupă-ţi nasul, închide ochii (ceea ce e mai necesar decât orice) şi fă-le bine. Îndură răul pe care ţi-l fac şi, pe cât poţi, încearcă să nu te superi pe ei ” ţinând minte că eşti şi tu un om “. Se înţelege că trebuie să-i judeci sever dacă ţi-a fost dat să fii, cât de cât, mai inteligent decât media. Oamenii sunt josnici prin natura lor şi le place să iubească de frică. Tu nu te lăsa impresionat de o astfel de dragote şi nu înceta să-i dispreţuieşti. Să ştii să dispreţuieşti oamenii şi când fac lucruri bune, fiindcă atunci sunt de cele mai multe ori ticăloşi. Of, dragul meu, ţi-am spus asta judecând după mine. Dacă ai un dram de minte, nu poţi trăi fără să te dispreţuieşti, indiferent dacă eşti cinstit sau nu. Să-ţi iubeşti aproapele, fără să-l dispreţuieşti, e cu neputinţă. După mine, incapacitatea fizică de a-şi iubi aproapele e în firea omului. Neînţelegerea se datorează de la început unei expresii greşite, căci dragostea pentru omenire nu se referă decât la acea omenire pe care tu însuţi ai creat-o în sufletul tău (cu alte cuvinte, te-ai creat pe tine însuţi şi te iubeşti pe tine însuţi) şi care, prin urmare, nu va exista niciodată în realitate. “
” Pentru ce toate astea? De altfel, trebuie s-o spun, mă dezgustă repede femeia. Îndată ce-i piere farmecul noutăţii, ea devine searbădă, ştearsă, ca o regină detronată. Ca să rămână pe tron, trebuie să fie dorită, dar cum se poate să doreşti pe cineva care nu mai are ce să-ţi ofere pentru bunul motiv că ţi-a oferit totul? ”
După succesul de la Noaptea devoratorilor de film şi înainte de absolvirea lui iminentă, George a ţinut marţi o a doua noapte de film; nu de aceiaşi anvergură ca prima şi nici cu invitaţii şi mediatizare în oraş, dar mult mai frumoasă, mai friguroasă şi în aerul liber din curtea lui. A ales trei filme deosebite şi a adunat vreo 10 oameni, 6 colegi cu care organiza cinemateca de sâmbătă, alţi doi prieteni, şi eu, ca să citesc recenziile cu voce tare pentru ultima dată. Adică un grup mic care să nu vorbească/ chicotească/ respire pe parcursul filmului. Respiratul s-a permis totuşi căci noaptea de care zicea el că va fi cu 19 grade s-a dovedit îngheţată şi generatoare de respiraţie întretăiată, cafea fierbinte şi pulovere groase împărţite la toată lumea. Pe trei dintre ei i-a doborât frigul după primele două filme şi ticăitul orei 3 şi-au fugit după vreun taxi. Noi, mai curajoşi -mai multe curajoase, de fapt- am decis că încă un pulover şi prinderea răsăritului e suficient cât să ne ţină pe loc. Şi al treilea film ales de George a ajutat considerabil.
Primul film prezintă o zi obişnuită de liceu soldată ulterior cu acţiunea teroristă a unora dintre elevi . A câştigat premiul Palme d’Or la festivalul de la Cannes şi-i spune Elephant. Era explicat titlul în ultmul paragraf al recenziei dar nu mi-l amintesc clar: se pare că în Africa, la tăierea unui elefant, oamenii gustau bucăţile tăiate şi toate aveau acelaşi gust. S-ar putea să spun o tâmpenie, dar aşa mi-aduc aminte că scria. Ce mi-a plăcut e că, deşi cadrele de început sunt aparent comune, ciocnirile de pe holul liceului, sunt reluate la fiecare personaj de la început, ca să-i vezi pe fiecare de unde vin şi spre ce se îndreaptă şi exact în ce moment îşi încrucişează drumurile. Foarte frumos filmul.* Mi-am mai amintit ceva din recenzie: ” deşi în America numărul oamenilor ucişi de fulger e dublu faţă de rata criminalităţii din şcoli, despre oamenii trăzniţi de fulger nu face nimeni film “
Al doilea, A bout du souffle ( Cu sufletul la gură ), o vechitură dulce de-a anilor 60 cu Jean-Paul Belmondo şi o actriţă la fel de frumoasă, dar al cărei nume nu l-am reţinut :D. El e un ceva hoţ-criminal, ea e o dulceaţă care-l înnebuneşte şi toată acţiunea se învârte în jurul lor şi a evitării poliţiei pariziene caraghioase. Adorable.
La ultimul mi-a plăcut evoluţia personajului: îşi redescoperă pasiunea pentru pian şi, printre munca pe care o depune exersând pentru audiţie cu chinezoaica cu care nu poate comunica căci niciunul nu cunosc limba celuilalt, reuşeşte să-şi vadă pentru prima dată slujba (el lucrează în imobiliare, respectiv în gonirea chiriaşilor cu bâte şi amplasări de şobolani ) ca ceea ce este, o monstruozitate. Prezintă într-un fel omenia şi sensibilitatea pe care ţi-o aduce arta de orice fel în viaţă atunci când îi consacrezi o parte însemnată din timpul tău. Numele lui e De battre mon coeur s’est arrete ( Şi aşa mi se opri inima )
La melancolia plecării claselor a XII-a s-a adăugat şi regretul plecării cinematecii, care nu i-a găsit încă înlocuitor lui George. Zic mai multe despre melancolia asta în postul viitor.
C’est un article pour m’eliberer de toute la francais que demoiselle Mihoc m’a oblige de l’apprendre. Non obliger, c’est ne pas juste de dire obliger, parceque la mademoiselle n’oblige pas l’eleve d’apprendre la langue pour augmenter ces notes, elle est plus heureuse si l’eleve (attention! j’utiliserai le regle de Si Conditionnel! ) aurait diminue ses notes. Je dois apprendre toutes les verbes et toutes les pronoms, les regles de le Discours Indirect ( s’est possible que je n’aurait pas utilise l’article “de le” dans sa juste forme / et non, ce n’est pas besoin d’utiliser le subjonctive dans ce paranthese parce que l’expression s’est possible demande le subjonctive seulement dans la forme negative) et toutes les autres feces avec lesquelles je ferrai la desordre demain.
Je suis nerveusse et je sais peu paroles pour exprimer toute ma nervosite actuelle. Je ne suis pas sure si je reussirai demain d’exprimer la nervosite de la profeseure- oui, il aura beaucoup de nervosite apres je lui parlerai de mon ecrivain prefere, j’ai prepare deux pages de monologue et celui-ci est le raison pour lequel la demoiselle me donnerai un phrase longue et stupide a laquelle je devrai regarder dix minutes.
Oui, c’est une article stupide, mais si tu es plus intelligent que moi je te prie de ne me dire pas mes erreurs jusque demain quand je saurrai si ma francais est suffis pour un 10 donne avec la tristesse de la demoissele.
” El simţea bucuria rară pe care o pot da bărbaţilor când se ştiu ascultaţi, femeile, dar nu una din acele femei de spirit care, ascultând, vor să-şi asimileze ce aud ca să-şi îmbogăţească mintea şi, la vreo ocazie să reproducă cele auzite, sau care vor să adapteze propriului spirit cele elaborate în mica lor gospodărie spirituală, ci bucuria pe care o dau povestitorului femeile adevărate, înzestrate cu aptitudinea de a selecţiona şi a absorbi tot ce este mai bun din vorbele unui bărbat “
Război şi pace – Tolstoi (volumul IV, pagina 261)
” Ştii dumneata că într-o zi am să te ucid? Nu pentru că voi înceta să te iubesc, sau pentru că voi fi gelos, ci numai aşa, fiindcă uneori îmi vine să te devorez. Râzi… “
Jucătorul – Dostoievski (pagina 30)
” Să nu iei cuvintele mele drept o exaltare bolnăvicioasă a unei minţi rătăcite, dar pentru mine eşti perfecţiunea întruchipată. Te-am văzut, te văd în fiecare zi. Nu te judec; n-am ajuns să te consider o perfecţiune pe calea raţiunii, ci pur şi simplu aceasta este credinţa mea. Dar am şi un păcat faţă de dumneata: te iubesc. Nu-ţi este îngăduit să iubeşti perfecţiunea, trebuie numai s-o recunoşti ca atare şi s-o admiri, nu-i aşa? Şi cu toate acestea sunt îndrăgostit de dumneata. Deşi dragostea îi face pe oameni să se simtă egali, fii pe pace, nu te voi coborî până la mine nici chiar în cel mai intim gând al meu. Nici gând să mă consider egalul dumitale… Uită-te la iscălitură, dar uită-te mai repede! “
Idiotul – Dostoievski (pagina 467)
Andra, care mi-e soră de vreo 14 ani şi principala sursă de enervare de vreo 12, a fost ieri la Sanitarii Pricepuţi, concursul ăla organizat de Crucea Roşie, la care am fost şi eu prin casa a şasea. Noi (eu şi echipa mea) n-am trecut de faza locală când am participat pentru că am fost, într-adevăr, varză. Dar n-am avut nici o problemă cu asta. Noi atunci ne-am pregătit singuri ( pregătit = am rămas o zi după ore şi-am cărat targa pe scări, râzând şi minunându-ne că nu ne clătinăm ), deci nu ne-am pregătit. Am citit fiecare câte ceva de pe acolo ca să n-o sfeclim la proba teoretică. Şi la proba teoretică n-am sfeclit-o. La proba practică a fost ceva mai distractiv. Nouă ne-a picat scrântire de gleznă ( sau cum i-o zice în termenii medicali ). Am luat omul, habar n-aveam ce trebuia să-i facem, (trebuia doar să-l pansăm, fir-ar a naibii de treabă!) şi Irina zice “atelă! atelă!” N-a gândit nici unu că LA GLEZNĂ NU SE PUNE ATELĂ! şi-am pus atelă. Am învârtit-o cu targa pe săracă fată, deja pseudo-nenorocită, şi am aşteptat premiul. Şi-am luat. Premiul 3 din 4 echipe! ( două echipe luaseră premiul I ).
Şi asta-i experienţa în care mi-am demonstrat aptitudinile medicale, singura, pentru siguranţa a cine ştie câtor oameni.
Ei, Andra a fost şi ea cu echipa ei la etapa locală, mai pregătiţi decât noi atunci, mult mai pregătiţi de fapt, au luat premiul I, şi s-au calificat pentru etapa judeţeană. Ajunşi în Deva, unde se desfăşoară etapa asta, au făcut proba impecabil ( din punctul ei de vedere ), au luat 10 la cea teoretică şi la proba practică (citat direct) “şi-au bătut joc de noi“. Au luat premiul III. Doamna din juriu care le-a vorbit, când a ajuns la masă pentru observaţii, le-a zis aşa: “dacă mergeţi voi la naţională o să fiţi varză“. Cum să zici mă aşa la copii de 14 ani care vin bucuroşi la concurs, şi tot bucuroşi îşi pierd câte 5 ore pe zi cu antrenamentul, pentru un tricou decolorat şi o periuţă de dinţi? (căci astea au fost premiile). Şi dacă ar fi fost varză, şi dacă ar fi omorât victima acolo, nu le zici “sunteţi varză!”. Şi mai ales, nu le zici sunteţi varză dacă nici nu le poţi explica de ce le-ai scăzut punctajul. “N-aţi făcut suport moral victimei“- adică n-au vorbit cu victima s-o încurajeze. E normal să depuncteze pentru asta. Dar lor le-a picat stop cardio-respirator. Adică victima nu respira! Adică nu era conştientă! Adică de ce încurajări avea nevoie dacă nu auzea nimic, fiind inconştientă?
Premiul l-au dat echipei doamnei din juriu, Hunedoara parcă. Nu zic eu că nu meritau, dar dacă toată trupa asta “ce n-a făcut suport moral victimei” a venit acasă plângâd că “cei din Hunedoara au intrat şi cu picioarele în şanţ în timpul transportului şi nu le-a zis nimeni nimic pentru asta” o fi şi-un drac ce are dreptate pe aici.
Scârboşeniile din politică nu-mi afectează nici degetele de la picioare. Dar măgăriile pe care ni le fac nouă la concursuri în care nici nu primim nimic în caz de câştig (ca la olimpiada de română în care una din a IX-a s-a trezit la afişarea rezultatelor cu -descalificată pentru copiat- fără să-i fi atras nimeni atenţia în timp ce scria, sau înainte să plece, sau oricând în timpul probei, când ar fi fost normal dacă copia) ar trebui să fie pedepsite şi-n tărâmul ăsta, şi-n ălălalt. Că doar la naţionale e nevoie de cei mai buni să-ţi reprezinte judeţu, nu-i duci pe cei care i-ai pregătit tu, doar pentru că ei o să intre în şanţ comform instrucţiunilor tale, şi nu comform vreunei profesoare din Vulcan.
Dulceaţa aia din jurizare a fost trasă la răspundere şi de o doamnă doctor din juriul ce dădea notă liceelor că de ce le-a scăzut pentru suport moral dacă n-a fost nevoie de suport moral. “Doar ştiu şi eu în 30 de ani de asistent de urgenţe că nu se face suport moral la victime inconştiente, cealaltă a zis asta…”- i-a fost răspunsul.
M-am apucat mai serios de citit odată cu coacerea primilor 16 ani de viaţă şi cu naşterea unei curiozităţi din ce în ce mai înteţite. Am devenit tot mai interesată de orice fel de cunoaştere, am vrut să ştiu tot- sau câte puţin din tot. Să nu fie discuţie în care să nu fiu în stare să particip şi vorbă de duh al cărei autor să nu-l cunosc. N-am reuşit fireşte să “fur” atât cât mi-aş dori din cărţi, dar am preluat destul cât să-mi întemeiez o bază în ale exprimării. În ceea ce mă priveşte, probabil cel mai mare ajutor pe care mi l-a dat incurgitarea a primei sute de cărţi a fost uşurinţa de a vorbi în faţa unui public sau exprimarea mai uşoară a unui gând. Şansele de a nu-ţi găsi cuvintele scad considerabil atunci când ai în spate – când ai în minte, de fapt – acele volume în care ţi-ai obosit ochii şi odihnit creierul. Vreau să-mi devină imposibil să nu pot vorbi. Să nu pot dezbate sau să nu am o părere în orice fel de subiect. În privinţa asta consider lectura drept întâia mână de ajutor. Îţi formează un vocabular complex şi te încurajează să vorbeşti- pentru că nu poţi să te bâlbâi din moment ce ai în minte atâtea cuvinte scoase dintre coperţi care abia aşteaptă să fie utilizate şi de către tine.
Nu mă credeam interesată de multe din domeniile pe care am ajuns să le frunzăresc şi cred că motivul pentru care m-am trezit citind despre criminali în serie, principii ale reîncarnării ori istorii ale caselor de toleranţă e tot acea stârnire a curiozităţii pe care cartea are darul de a o însufla. Adică te ambiţionează. Şi orice lucru care te ambiţionează e benefic.
Te determină să cântăreşti părerile celor din jur mai mult înainte să le clasezi ca demne de auzit. Să meditezi mai mult asupra fiecărui lucru şi să înveţi să delimitezi scrisul care doar scrie de scrisul care exprimă. Te face să gândeşti- şi te face să vrei să fii capabil să gândeşti. E imposibil ca o literatură scrisă cu curaj, într-o epocă în care curajul se pedepsea, să nu te ambiţioneze şi pe tine cu curaj atunci când curaju-ţi lipseşte. Mai multă dârzenie în susţinerea unei cauze ai când alţii ţi-au vorbit în 400 de pagini despre cum şi-au susţinut ei cauza. Şi mai multe cuvinte ai în susţinerea ei datorită vocabularului ce ţi-a parvenit în urma parcurgerii acelor pagini. Sunt absolut convinsă că lectura ajută. Şi mă bucur că am abia 17 ani – şi deci ani destui pe care să-i umplu (şi) cu cărţi.
Nu-l voiam blog de consemnare a evenimentelor care se întâmplă şi care nu se întâmplă în viaţa-mi pommiciană, dar mai bine să fie blog de ceva decât să fie blog de nimic.
Mai sunt 3 săptămâni până la vară, nu? Soarele ăsta nu şi-a sincronizat bine apariţia. Noi încă mai avem câteva zile de tocit coatele pe bănci şi de salivat după vacanţă. Dar le facem pe toate lejer. Şi lucrarea la economie tot lejer, şi nota de la franceză de săptămâna viitoare tot lejer.
Am fost săptămâna trecuta la ceva şcoli generale de prin Vale cu monsieur Gil să prezentăm liceul (adică să-i păcălim că la noi e raiul terestru şi ăi mai luminaţi să vină la noi). După ce le-am zis navetiştilor că două luni ne-au decontat biletele şi celor cu intenţii spre profilul uman că la noi nu se mai face matematică din clasa a XI-a, am aşteptat vreo întrebare. Niciunde nimic- şi nici o supărare în asta. Azi însă a fost un fel de zi a porţilor deschise. Adică alergări pe scări, cu boxe şi videoproiectoare, cu CD-uri cu spectacole de acum 2-3-4 ani şi de anul ăsta, şi de anul trecut ( Fabuloaso, te-am văzut într-o rochiţă albă! :D ) ca să le arătam ăstora mai mici ce avem noi aici. Scoseseră şi boxele în curte oamenii responsabili cu muzica din pauze, dom’ director îi plimba pe cei din generală ca pe căţeluşi , lumea se scălda în soare în curte închegând imaginea idilică a zidurilor ce ne îngrădesc din toate părţile, iar eu şi încă un chinuit îi aşteptam în laboratorul de informatică să vină să le arătăm pozele şi filmările pe care le găsiserăm. Directorul le zice despre multele participări la olimpiade, de rezultatele bune, de voluntariatul în Italia, de atestate şi cum te ajută ele iar eu despre festivalurile din Decembrie şi Ianuarie şi Mai şi tot ce mai e. După ce i-am aburit de tot, li se pune eterna întrebare retorică “Aveţi voi întrebări?” Stupoare! O mână plăpândă se ridică în aer. Monologurile noastre au un ecou! Vor să ştieeee! “-Da, spune.” “-Dom’ director, da’ muzică în pauze puneţi în fiecare zi?”. Ei, fir-ar a naibii de treabă. Tocmai în responsabilitatea cea mai leneşă au lovit. “Păi cam tot timpul… când vor ei.” Mărturisire: nu, copii, dacă ăsta-i motivul pentru care v-aruncaţi între-ale noastre ziduri vechi, o să ascultaţi muzică doar dacă o să aveţi voi poftă să căraţi blocurile alea de boxe de la etaj la parter (şi-o să vă piară cheful, l-au pierdut şi alţii). Dar încă mai avem rezultatele şcolare… festivalurile… mersul în Italia… bine? Aşa că veniţi, fir-ar mama voastră de melomani! :D
Cu steluţă: când a venit Vasile Muscă la liceul nostru (deci la liceul nostru vine şi Vasile Muscă, aşa că veniţi la liceul nostru) şi a vorbit despre ultima lui carte *Spusul şi de nespusul* a zis că el apreciază femeile şi să nu-l credem misogin. Şi după ce-a zis asta, ne-a citit un lucruşor din cartea lui: “Femeile inteligente sunt desigur mai preţioase decât bărbaţii inteligenţi. Pentru că sunt mai rare.” Ce preţioase mi-au devenit mie postările dacă ne luăm după criteriul domnului Muscă, nu? (şi ce priviri încruntate şi-a luat el de la jumătatea feminină a sălii)
Mi-am descoperit a doua lună de degradare a anului. Prima era noiembria, şi-o ştiam, o şi acceptam. Avea toate scuzele: ploaia, frigul- n-aveam cum să mă revolt cu vreo stare spirituală mai zâmbăreaţă. O sacrificasem ca luna în care mă cert cu Diana şi nu mă uit la oameni, cu rugămintea mută să nu se uite nici ei la mine (noiembria cere pulovere şi paltoane oricum, n-ai ce să vezi). De la Florar însă aveam ceva speranţe. Ei zic că-i luna în care natura renaşte şi-n care toţi îşi leapădă hainele şi-şi imprimă zâmbete tâmpe pe faţă când remarcă sforţările ceva mai curajoase ale soarelui de a-i scoate din casă. Cere-mi zâmbet tâmp şi recunoştinţă pentru soare- anytime! Dar entuziasm şi încredere nemărginită în superputerile mele… astea două se opresc de mână la intrarea în luna mai şi se-ncăpăţânează să aştepte acolo… ce? nici ele nu ştiu. Da-şi iau o carte-n mână, se fac comode, şi nici la zâmbetul meu ce de obicei mută mări şi ţări nu se clintesc din loc. “Nu, dom’ne, te-am servit juma’ de an- te-ai simţit atât de bine că nici blog nu ţi-a trebuit, mai ia-ţi şi alte stări”. Păi e corect aşa? Tocmai acum, când m-am şi tuns şi lungimea-i prea scurtă şi buclele prea creţe? Mi-a făcut destul rău doamna Naomi cu foarfecele ei, mă mai lăsaţi şi voi să mă întreţin doar cu soare şi apă.
Bine, până una alta trăiesc şi-aşa. Am mai zis că cred într-o zugrăveală uniformă a binelui şi-a răului pe care-l primeşti în decursul unei vieţi şi că ăsta-i la fel la fiecare om, ci doar altfel exteriorizat. Înghit în sec şi nu mai trag de entuziasm şi încredere să vină după mine. Luna asta e oricum capricioasă -ba-i ploaie mare, ba-i întruna soare- Le las să se încarce pe pragul ăla pe care s-au postat.
Îmi tot apare o prezenţă ciudată prin preajmă. Mi-e total indiferentă cam tot timpul. E arogantă, încăpăţânată şi are o teribilă tendinţă să vadă exact golul din pagina plină. Mă enerva, apoi mă lăsa rece. Dar când zâmbeşte- vai de vieţile, inimile şi stomacurile mele. Mi-am băgat în cap de ceva timp că, aşa cum se spune că poţi cunoaşte caracterul unui om după scris, aşa-i poţi desluşi caracterul după zâmbet. Mă uit atent la zâmbetul unui om şi prefer un om cu înfăţişare banală, dar căruia i se luminează chipul când zâmbeşte- parcă arată că are viaţă– unuia cu înfăţişare plăcută dar cu zâmbet gol. Eu când zâmbesc nu prind nicidecum expresia aia de eleganţă intangibilă pe care aş vrea s-o capăt, eu mă deschid toată, parc-aş râde fără glas. Dar omul ăsta are un zâmbet măsurat. Un zâmbet conştient de efectul pe care-l produce cu el. Îi sclipesc ochii şi ia o alură timidă ce nu-i e deloc caracteristică. E unul din zâmbetele care te fac să-ţi laşi masa, casa şi pisica şi să-ţi continui viaţa holbându-te la el până când se întoarce la expresia lui de zi cu zi. Cred că e cu atât mai preţios cu cât nu zâmbeşte des. Asta-i o caracteristică de apreciat la un bărbat -nu zic nimic de femei pentru că eu clar mă agăţ de zâmbet ori de câte ori tre’ să-mi salvez vreo situaţie, dar noi suntem femei, zâmbetul ne e unul din armele cele mai sigure- şi situaţii de salvat avem în fiecare zi, deci noi avem liber la zâmbet toată ziua. Ei au vocea categorică şi privirea îndârjită- n-ar trebui să facă exces de zâmbet. Să-l păstreze pentru atunci când enervează feminitatea şi să-l servească pe post de “ei, şi? sunt un bou şi nu-s niciodată mulţumit; dar ia uite cum zâmbesc- mai vrei să mă duc naibii acum?” Nu, nu, nu. Vreau să te iau acasă şi să mă enervezi iar ca să recurgi la nenorocitul ăsta de zâmbet.
Asta a fost un alt fel de a spune că persoana asta are cel mai frumos zâmbet din lume. Sunt mai multe persoane care au cel mai frumos zâmbet din lume. Dar el are cel mai frumos cel mai frumos zâmbet din lume.
Aş scrie mai des aici dacă aş scrie tot, gânduri şi întâmplări şi ziua întreagă. Dar nu-mi vine să mă dezbrac sufleteşte pe-o pagină aşa, fără de uşa, yală şi zăvor. Secretul unui blog bun e deschiderea asta- şi eu asta apreciez cel mai mult la un blog, asta mă interesează cel mai mult: unde merge, de ce merge, cu cine merge. Ei, pommul meu nu promite să fie blog bun prea curând :)
Mai voiam să zic. Până acum ziceam peste tot că merg la facultate la Cluj. Pe peretele din faţa oglinzii e şi acum bandana aia cu -clujul are suflet- îndelung căutată şi mult umblat pentru ea. Planul era facultatea la Cluj şi apoi fuga la Bucureşti. Tot la jurnalism merg, asta am ales din primul an de liceu, şi nu s-a schimbat nici acum, când mai e un an până acolo. Dar tot din primul an şi până acum o lună era Cluj-Cluj-Cluj. Sunt încă sigură că acolo aş avea nişte ani mai frumoşi de facultate. Oraşul e construit pentru mine. Aerul e pentru plămânii meu. Oamenii-s unii pe care i-aş aprecia până în măduva oaselor. Mi-aş fi găsit loc şi-n presa de acolo. Trimisesem deja două mailuri la un ziar de acolo pentru o stagiatură pentru vara asta. Entuziasmul şi horărârea urla din mailul ăla- după două mailuri m-au şi primit. Au fost incredibili de drăguţi cu hăbăuca ce n-are nici majoratu’ şi-n loc să mă trimită naibii şeful mare mi-a zis că “nu ştiu ce ţi s-a căşunat ţie aşa pe Clujeanul, dar dacă vrei atât, n-oi fi eu ăla ce zice nu”. Şeful mic mi-a zis că dacă n-ar ieşi cu Clujeanul, mai că şi-ar face el ziar ca să mă angajeze, “după ce ţi-am citit mailul care, tre să recunosc, mi-a dezlegat o seară de vineri foarte creaţă… adică aglomerată şi grea”. Cum să nu-mi vină să fug spre Cluj ca să-i iau în braţe pe toţi cei ce m-au făcut să sar în sus prin casă toată săptămâna ce-a urmat? Dar conştientizarea Bucureştiului m-a tras departe de Clujul ăsta pe care începusem să-l iubesc. Că acolo-i brânza toată. Şi pân’ ajung la brânză nu mă opresc. Deci Clujul a picat, sunt convinsă că e o hotărâre matură şi corectă- cu atât mai mult cu cât la Facultatea de Jurnalism din Bucureşti se dă test de admitere. (adică o să-i doară-n cur că eu de 11 ani am avut medii mari). Şi asta-i bine.
Nu scriu nici o încheiere, las link spre Vincent a lui Don McLean. Cântă (foarte frumos cântă) despre Van Gogh. Tare mi-a plăcut.
But I could have told you
Vincent
this world was never
meant for one
as beautiful as you…
Intru aşa fugitiv, ca sa ştiţi şi voi cât de frumoasă-i vârsta asta. Şi cât de leneş mi-e sufletul la scris, şi cum profită de fiecare ocazie de a-şi neglija îndatoririle. Mai am timp de neglijat. Şi de nu postat zilnic în pommul ăsta de care ziceam odată că mi-e drag tare.
Ultimele evenimente-mi lasă zâmbete de fiecare dată când le evoc pe la case străine ori doar prin casa-mi lăuntrică. A fost festivalul liceului de 9 mai, tema a fost Alegerile Europarlamentare şi ne-am distrat un pic. Cred că ne-am distrat. C-o zi înainte am dormit juma’ de clasă în casă unei colege cu părinţi peste mări şi ţări şi noaptea n-am dormit-o. Ne-am tâmpit la cap cu prea multă vorbă şi dăunători de sănătate şi-am fost hăbăuci de cap. Aş începe să descriu evenimentul dar, dacă m-apuc de vorbit de evenimentele culturale ale liceului, mă prinde şi discursul de promovare a liceului. După rupt coatele pentru revista aia a şcolii şi injecţiile cu conştiinţă ale directorului, orice începe cu “tu la ce liceu eşti?” se lasă cu un ciudat patriotism liceal şi torn de ce ar trebui toată lumea să-şi trimită copiii în al nostru liceu. Nu-i înţelegeam pe melancolicii foşti elevi ai liceului, de ce naiba se tot întorc să facă vizite şi de ce salivează când văd vreo poză de la vreun festival. Te tâmpeşte, te enervează, şi dacă rezişti primele cinci luni nu mai pleci, te prinzi cu mâinile de gardul de la intrare -pe care-l urai atunci când te găsea gardianu’ că vrei să-l treci ca să fugi- şi ai sta şi acolo numa’ să te lase să stai. Ale naibii clipe frumoase, abia aştept facultatea.
Gata.
Roxa, ce facem sâmbătăăăăăăăă? :D:D:D:D:D:D:D
Nu vreau să scriu pe blog.
Nu vreau să deschid caietul de geografie pentru mâine pentru că nu vreau lucrarea ce ne e promisă mâine.
Nu vreau să termin eseul de la istorie pe care trebuia să-l predau încă de dinainte de vacanţă.
Nu vreau teza la engleză de vineri.
Nu vreau să continue ploaia şi nu vreau nici să fie frig, pentru că vreau cămăşuţa verde mâine, ca să se vadă de ce am stat câte 6 ore pe zi sub soare în fiecare zi a vacanţei.
Nu vreau. Nu vreau. Nu vreau.
Bibidi babidi bum.
Şi după ce-am realizat că n-o să se facă nimic după cum vreau eu azi, scriu pe blog.
Adorabila vacanţă de Paşte a avut un adorabil de mare soare, o adorabilă iarbă verde şi multă adorabilă odihnă. Pierdută în străfundurile Olteniei, unde al meu părinte şi-a cumpărat mult-visata cocioabă dărăpănată pe care s-o recondiţioneze ca s-o aibă la pensie şi ca să se mândrească că-i renovată de ale lui propri mâini, m-am trezit în fiecare dimineaţă zâmbind la sus-menţionatul soare ce intra la 10:30, ora alarmei, pe fereastra mică din casuţa de la ţară a unchiului meu, care-i vizavi de cocioaba tatei, şi am adormit în fiecare noapte prea aproape de sforăitul (pe rând şi uneori simultan) tatei, unui unchi, al unei bunici şi al unei mătuşi (până şi Prâslea verişorilor, Adelina de 8 ani, a sforăit la un moment dat!) deoarece pereţii casuţei sunt indecent de subţiri iar Bărduleţii indecent de zgomotoşi. Nu ştiu cum, cu speranţa zilei de mâine, solidaritatea mamei care nu adormea nici ea şi gândul la patul meu cuminte de acasă, am pus totuşi pleoapă pe pleoapă la sfârşitul zilei şi, joi, abia la sfârşitul nopţii.
Ştiţi cum unii oameni au o imensă satisfacţie şi o nepoliticoasă plăcere de a lâncezi leneşi într-un fotoliu şi să privească oamenii din jurul lor cum trudesc în fel şi chip? Ei bine, tatăl meu e de o cu totul altă natură. El se simte împlinit când supraveghează truda omului şi-l critică şi îndrumă; aşa-i tata, nu-l rabdă inima să stea tolonit în fotoliu pe lângă oameni care muncesc fără să le mai dea şi bătăi de cap, s-ar simţi nefolositor altfel. Dar nu pot vorbi despre cum e enervant tata în momentele lui de lenevire când el a trudit atât la acoperiş săptămâna asta de vacanţă. Aşa că voi vorbi despre cum e enervant tata când lucrează. În primul rând, nu poate să rabde să vadă vreun suflet nefăcând nimic atunci când el munceşte (de grija omului, să nu-l facă nici pe om să se simtă nefolositor, desigur) şi pune toată lumea în mişcare pentru a le dezvolta puterea de muncă şi de debitat înjurături în gând (hai, mă tată, c-am glumit… :D). Oamenii muncind îi sunt însă mult mai dragi când oamenii ăştia sunt unul singur, şi anume subsemnata, mult chinuita lui întâie născută. Dragilor, pe primii copiii îi naşteţi doar să-i chinuiţi! Zău că-i aşa, am dezbătut problema cu verişorul meu cel de 12 ani, care-i şi el frate mai mare, şi şi el crede la fel. Aş mai dezbate-o şi aici dar aş întrerupe natalitatea cu argumentele mele, vă păsuiesc deci. Oricum, ocazia plecării la ţară era ideală pentru ca tata să-şi mai exerseze aptitudinile de şef şi de om enervant cu fiica lui mai mare dar, dat fiind că ştie că mediul rural nu-mi prea e drag mai mult de trei zile consecutive iar acum aveam de zăbovit o săptămână, m-a cruţat. My good, loving father… Şi au mai fost şi vreo 5 oameni de prin sat adunaţi ca să-l ajute cu acoperişul pe care l-a construit, şi a mai fost şi absenţa mea fiecare zi către câmpul de deasupra cocioabei, câmp drag şi plin de soare care e el.
Pommicul s-a dus astfel fericit şi cu pielea albă, cu Dostoievski, Tolstoi şi Jerome K. Jerome la ţară şi s-a întors cu pielea neagră şi romanele citite, toată odihnită şi fără poftă nici de teze, nici de esee, nici de ploaie, nici de blog. Hai că pe aia cu blogul am rezolvat-o. Greul a trecut, sunt harnică şi am poftă şi de engleză, şi de şcoală şi de teme suplimentare chiar! (dar vai, cât mint)
