Param pam pam. Să vedem dacă mai ştiu cum se tastează.
A trecut Balul Bobocilor, care a fost principala mea grijă în ultimele 6 săptămâni. Principala mea grijă, principalul motiv de stres şi de răceală şi principalul eveniment de cunoscut oameni cunoscuţi prea puţin până acum.
Cred că rolul cel mai mare al unui asemenea eveniment e legătura care se formează între clasele a XII-a şi cele de-a IX-a şi legătura ce se formează şi doar între clasele de-a XII a. Într-adevăr, mai are şi rol de a te scăpa de şcoală ceva timp, de a-ţi declanşa răceli şi nervi, după cum am zis şi, implicit, o dereglare cruntă a somnului de la petrecerea de după. Dar toată munca monstruoasă a avut un scop nobil: o treabă bine făcută. Atât de bine făcută încât bobocii mi-au fost premiaţi corespunzător: George care zâmbeşte e Mister Originalitate iar Danina, the one and only Miss Boboc Teoretic 2009. I’m such a proud momma.
Mă gândesc că ar fi inutil să înşir detalii despre bal ori informaţii de după cortină. Sau poate inutil n-ar fi, dar sigur exasperant, după atâta timp de discutat exclusiv despre bal. Sunt în perioada de recuperare. Recuperarea timpului liber, a somnului şi a lucrărilor pe care nu le-am dat. Recuperarea se încheie însă joi seară, când dom’ Răduţi ne târăşte spre Sighet pentru alte 3 zile de culturalizare şi somn necorespunzător. Dar oricât de îngheţate mi-ar fi picioarele, abia aştept!
Gânduri despre facultate n-au fost în ultima vreme. Clasa a XI-a e frumoasă de gândit la facultate, clasa a XII-a însă face facultatea să pară înfricosătoare. În clasa a XI-a bacul şi restul testelor de admitere erau prea îndepărtate ca să fie îngrijorătoare. Acum, sunt atât de în prim plan încât abia reuşesc să văd ce e după ele. Asta nu-i bine. Mi-a pierit entuziasmul.
Şi nu pot să nu agăţ şi asta pe aici pe undeva. Pentru cunoscători :)
” În primul an cumperi mobila
În al doilea an muţi mobila
În al treilea an împarţi mobila “
” La 20 de ani credeam că ştiu totul. La 30 mi-am dat seama că nu ştiu nimic. “
” A fi singur a devenit o boală ruşinoasă. De ce oare fuge toată lumea de singurătate? Pentru că ea te obligă să cugeţi. În zilele noastre, Descartes n-ar mai scrie – Cuget, deci exist -. Ar spune: – Sunt singur, deci cuget -. Nimeni nu vrea singurătatea, pentru că ea îţi lasă prea mult timp pentru cugetare. Or, cu cât cugeţi mai mult, cu atât eşti mai inteligent, deci mai trist. “
” Iubito, dacă într-o zi m-ai înşela, îţi promit două lucruri: întâi mă sinucid şi, după aia, îţi fac un scandal de-o să mă ţii minte “
” Să iubeşti pe cineva care te iubeşte este narcisism. Să iubeşti pe cineva care nu te iubeşte, asta da, e dragoste”
” Fugeam de fericire de frică să n-o pierd. “
” Dacă vezi o fată care îţi place, trebuie să te apropii de ea ( la 2 metri). Dacă îţi place şi de la distanţa asta, începi să vorbeşti cu ea ( la 1 metru). Dacă zâmbeşte când îi înşiri balivernele tale, o inviţi să danseze sau să bea ceva ( la 50 de centimetri ). Apoi, te aşezi lângă ea (la 30 de centimetri ). Cum încep să-i strălucească ochii, trebuie să să-i aranjezi cu grijă o şuviţă după ureche ( la 15 centimetri). Dacă te lasă să-i aranjezi părul, vorbeşte-i puţin mai de aproape ( la 8 centimetri). Dacă respiră mai puternic, lipeşte-ţi buzele de ale ei ( 0 centrimetri). Scopul acestei strategii este, evident, să obţii o distanţă negativă prin pătrunderea unui corp străin în interiorul acestei persoane ( la aproximativ minus 12 centrimetri, comform mediei naţionale “
” Sper că titlul mincinos al acestei cărţi nu v-a exasperat din cale afară: bineînţeles că dragostea nu durează trei ani. Sunt fericit că m-am înşelat. Dacă această carte a fost publicată la editura Grasset, nu înseamnă că spune neapărat adevărul. “
” Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nici o însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta care să fie şi mai frumoasă. Dar cred că poată exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă- amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc “
A venit toamna. Da, Diana, a venit toamna! Nu crede. Ea zice că urmează să fie soare de acum încolo. Degeaba îi zic că vântul de dimineaţă e rece şi de toamnă, că toată Valea-i arămie şi că picioarele-mi sunt îngheţate 10 ore din zi şi că toamna începe odată cu îngheţul picioarelor mele. Ea încă mai trage de vară şi de vacanţă, să mai rămână un pic. Cafeaua de dimineaţă e încă de vară. Şi râsetele noastre adormite de dimineaţă şi la fel e şi câte un firicel de lumină ce-şi mai face drum pe geam. Dar atât. În rest, e toamnă. Primul tip de toamnă. Toamna de septembrie, caldă, pe care Diana o numeşte “încă vară” ca să mai prelungească vacanţa şi cei 17 ani pe care încă îi are şi care se-nmulţesc la sfârşitul lunii. Urmează toamna de octombrie, care mă sperie şi-mi aduce aminte că urmează luna noiembrie, iar de noiembrie mi-e frică pentru că n-am avut nici o noiembrie frumoasă. Şi ultima-i toamna de noiembrie, care nu-i atât de groaznică pe cât o aştept eu în octombrie, dar care devine insuportabilă pe la sfârşit, pentru că nu mai pleacă.
Nu sunt prea mare fan al toamnei. N-o văd poetică şi melancolică. O văd rece şi deprimată şi fără soare şi singurul beneficiu pe care-l are e reprezentat de haina maro lungă pe care o pot purta doar toamna. Dar haina asta nu compensează toamna.
Avertisment: urmează un post în care se critică. Cei slabi de îngeri, cei nepoliticoşi şi cei care se depilează pe picioare să stea deoparte!
Pentru prima dată pe pagina asta îmi dau drumul la o părere dobândită prin lectura Jurnalistului Universal şi prin planurile de viitor, şi critic jurnalistul. Nu titlul de aderant la Jurnalism îmi dă dreptul la judecată, ci titlul de om. Iar titlul ăsta de om face o mică şi acuzătoare observaţie privitoare la cei care s-au pregătit deja pentru jurnalism înaintea mea şi care au o funcţie în domeniu, dar nu ştiu să şi-o exercite. Nu vorbesc de numiţii paparazzi ori de cei cărora universitatea le dă apelativul de oameni ai mass-mediei şi pe care ei îl strică la reviste de scandal, numindu-se jurnalişti datorită unei îndatoriri ce include urmărirea perpetuă a unei figuri mondene, sau cei care îşi asigură titlul articolului printr-o afirmaţie mincinoasă. Vorbesc de oamenii care sunt jurnalişti în toată însemnătatea cuvântului şi care umblă după om pentru a-i scoată o mărturie care să-i ajute să-şi scrie articolului. De ei mă iau. Sunt pricepuţi în a scrie un articol, ştiu să dea viaţă unei propoziţii acide ori ironice fără să jignească persoana la care se referă şi uită o regulă esenţială, cea a bunului simţ, a minimei politeţi ce trebuie acordată oricărui homo sapiens de la care aşteaptă un răspuns; iar prin asta uită să fie inteligenţi în meseria lor. Nu li se adresează cu dumneavoastră, cu domnule ori cu vă rog. Eu vorbesc din perspectiva oricărui om intervievat, a oricărui bătrân pe care-l auzi numit tataie şi a oricărui tânăr de 20 de ani faţă de care jurnaliştii îşi iau libertatea de a-l striga pe nume. Primul exemplu vine de peste ocean: o ceată de jurnalişti o aşteptau la uşă pe Debbie Rowe, fosta soţie a lui Michael Jackson, ca să-i ceară o mărturie privitoare la moartea starului. Toţi, absolut toţi, i se adresau pe nume. Toţi strigau ” What’s your statement, Debbie?”, “What are you going to do, Debbie?”. Fireşte că Mrs. Debbie Rowe le-a întors spatele furioasă şi era pregătită să-l lovească pe cel care a atins-o. Nu ţi-aş răspunde nici la salut dacă mi-ai spune pe nume fără să te fi rugat eu iniţial s-o faci. De fapt eu am 17 ani, poate aş fi făcut-o. Dar femeia are vreo 40, şi o funcţie, şi are dreptul la o doamna Debbie de la un jurnalist disperat de 20 de ani. La noi în ţară e şi mai frecventă ne-etica jurnalistului. Pe ţăranul din Totea îl abordează cu un “ Ce s-a întâmplat aici, tataie?” Nu-i tataie-to, mă! N-o să te poftească pe genunchi şi nici n-o să-ţi umple buzunarele cu cireşe. Vorbeşte frumos. Şi vorbeşte frumos şi cu studentul asasin de la medicină. N-o să-ţi zică nimic dacă-l iei cu “ Sergiu, Sergiu, tu l-ai omorât? “. N-o să se întoarcă să-ţi spună ” Da, jurnalistule, eu l-am omorât“. Probabil n-o s-o facă nici dacă-l iei cu domnu’ Florea, dar o să se simtă mai respectat într-o adresare politicoasă şi, dacă o să se decidă să spună presei ceva, o să o facă prin tine. Pentru că ai arătat că nu eşti un nătărau. Repet, spun asta din perspectiva oricărui om intervievat sau de la care aştepţi o informaţie ori mărturie. Nu din punctul de vedere al unui wanna-be jurnalist care crede că simpla viitoare aderenţă la această breaslă îi dă dreptul de a judeca.
A doua critică a articolului e mai degrabă o întrebare pentru tagma masculină:
V-aţi tâmpit de tot???
De ce vă depilaţi picioarele? De ce vă încăpăţânaţi să vă daţi încă o bătaie de cap şi să vă angajaţi într-o luptă la care nimeni nu v-a recrutat? E ca şi cum s-ar apuca o fată să se bărbierească. E la fel de inutil. Atâta timp cât natura şi femeile v-au avizat picioarele cu tot cu păr pe ele, sunteţi imbecili că vă angajaţi la o muncă pe care nimeni nu v-a cerut-o. Nu vă cerem oricum destule? Fidelitate, angajament, flori, inele de logodnă. Nimic nu mi se pare mai feminin decât un bărbat care-şi umple picioarele cu spumă de ras şi-şi pune mâna pe picioare în depistarea firelor de păr. Şi am o armată de prietene care literalmente râd de câte un dandy cu picioarele cheale. E absolut ok pentru un bărbat să aibă păr pe picioare. Pe cât e de inestetic părul pe picioare la o femeie, pe atât e de inestetică lipsa lui la bărbaţi. Sunteţi tântălăi. Ar trebui să vă dăm mai multe bătăi de cap ca să n-aveţi timp să gândiţi singuri. Cu tot dragul, dragilor. Încerc să vă scap de o corvoadă. Şi pe mine de o întârziere la vreo întâlnire pentru că ” nu m-am depilat încă “. Sfinte Dumnezeule, iac! Bun, cred că am fost destul de acidă pentru o nevinovată zi de joi.
Astea au fost criticile pe azi. Mă duc să le exercit şi verbal pe undeva :)
” Şi apoi, grădina asta e plină de femei! De când lucrez aici, le tot observ. Trei sferturi din ele nici n-au ce căuta prin locurile astea. Sunt sigur că fac un ocol ca să treacă pe aici. Ceea ce le atrage, este armonia, perfecta organizare a spaţiului, aspectul său echilibrat, acest ceva de statornicie al său, pentru că, ştii, nimic nu iubesc ele mai mult pe lume decât lucrurile care le sugerează durata, stabilitatea. Degeaba se spune că doresc aventura, romanescul, sa fim serioşi! Ceea ce le trebuie lor este certitudinea că ziua de mâine va fi la fel ca cea de astăzi. De aceea îndrăgesc banii, pentru că ei reduc imprevizibilul la minimum. De aici, de asemenea şi atracţia spre căsătorie. Au desigur clipa lor de rătăcire. Îşi dau poalele peste cap, însă ar fi fericite să le iei de nevastă! “
Dar sunt în viaţă. Cu părul spălat de apă de fântână şi cu ochii revigoraţi de absenţa monitoarelor timp de două săptămâni, m-am întors (surprinzător) cu o părere bună despre tot ce reprezintă mediul rural, apa necurentă şi drumuri nebetonate; şi cu picioare mai negre ca niciodată! Soarele din câmpul meu se trezea devreme la 9, ca şi mine de altfel, nerăbdătoare de întâlnirea de dimineaţa şi cafeaua bună cu lapte (mult, mult lapte). Ne întreţineam regeşte unul pe celălalt până când el începea să devină prea obraznic, prea arzător, un pic după prânz, când eu îl părăseam pentru un hamac la umbră şi o lectură de vreo două ore, întreruptă de amintirea testului de admitere de la FJSC, care-i mai complicat decât mi-l imaginam eu şi pe care l-am tratat cu respect în astea două săptămâni, cu exerciţii din Doom şi cuvinte care se despart în silabe altfel decât o făceau acum 6 ani. Mă întorceam la soare după ora patru, când se cuminţea şi nu rezistam decât vreo 2 ore jumătate, deşi el nu pleca decât după 8. Când ceasul arăta ora 8, dar cerul nu părea trecut de 6, luam la trap poteca de alergat (şi pe Nero), care-i mai frumoasă decât orice am avea noi aici (iartă-mă, Vale!) şi încheiam ziua cu un duş ecologic căci apa caldă era o păcăleală de apă curentă, încălzită într-un bazin negru, la soare, şi un ceai de tei – acelaşi în toate mediile lumii- şi încă puţin din lectura întreruptă în hamac. Somnul era bun şi plin de vise, încheiat la 8:30 şi prelungit în curte, pe băncuţă, în pijamale. A fost frumos deci. Şi aici am încheiat subiectul vieţii la ţară.
Acum două zile a fost 1 August, cunoscută în două calendare personale, al meu şi al Dianei, ca şi ziua noastră. Ziua a fost fixată într-un 1 August mult trecut în care eu am developat prima noastră poză împreună şi în care Diana mi-a adus un desen în care eu sunt portocalie şi ea albastră şi în care ea ţine un balon cu heliu în mână (pentru că cică e mai responsabilă) şi în care avem amândouă un zâmbet prelungit până mai sus de urechi. Ne-am mai celebrat ziua şi anul trecut, prin primul nostru drum cu trenul, până în Tg. Jiu, prin ceea ce voiam noi să fie extraordinar de palpitant şi care a fost o mică vizită de magazine, cumpărat de prostii şi aşteptat prea mult după trenul de întoarcere, într-o prea mare căldură, în care eu ziceam într-una că abia aştept să mă tund şi ea mă ignora în detrimentul tuturor câinilor vagabonzi cărora le arunca din sandvişul ei vegetarian şi pe care, surprinzător, câinii îl mâncau. Probabil doar de dragul zâmbetelor ei, care-i fac mereu pe patrupezi să mânânce castraveţi. Anul ăsta am plănuit altceva. Nu ştim exact ce altceva, doar că ceva celebrat întârziat întrucât eu nu eram aici de ziua noastră. Va fi ori o primă noapte în care dormim într-o căsuţă la Călan ori o noapte pe care o dormim singure într-un cort pe Vale (aviz celor 7 muncitori violatori şi criminali). Nu, n-ar fi prima noapte pe care noi o dormim într-un cort căci asta s-a întâmplat deja anul trecut. Doar că acum cortul n-ar mai fi amplasat în camera ei iar eu n-o să mai plâng din cauza vinului şi a Nebuniei Furtunii şi a vreunui reprezantant masculin. Om vedea. La urma urmei mai e destulă vară pe care s-o plimbăm pe Vale, pe care s-o începem cu dimineţi vesele şi fără lapte şi pe care s-o prelungim atât cât soarele încă-i lângă noi.
Plusuri de articol:
. Am fost la un bâlci oltenesc. Am văzut cele mai săritoare sârbe şi cele mai ieftine tricouri Esprit şi am mâncat cea mai bună turtă dulce din lume
. Am făcut baie în Gilort la 9 dimineaţa, apa era bocnă, şi am sfârşit vreo trei nopţi în compania Paracetamolului şi a geamănei care a împlinit de curând 9 ani şi care vorbeşte mai mult decât îmi imaginam eu că poate vorbi un om
. Mi-am re-cunoscut bunicul cu care n-am avut nici o tangenţă în ultimii 17 ani şi pe care-l cunosc doar pentru că acum e bolnav şi ştie că doar familia îl poate ajuta fără s-o plătească
. Nero e un alergător jalnic. A treia zi mi-a întors spatele după primul kilometru
. Nero e un iubitor de pisici. Toţi câinii Olteniei sunt
. Nero are trei curţi stăpâne pe care le schimbă prin rotaţie
. Nu eu l-am botezat Nero. Eu n-aş boteza un câine Nero
. Eu am o grămadă de curat de făcut azi
. Eu tot nu pot încărca poze pe pagină
. Eu sunt acasăăăăăăăăăăăăăăăă
Am ieşit azi cu bicicleta pe altă vale decât a Morii şi mi-am dat seama cât de dragă-mi e bicicleta- deşi nu-i încă mov şi nici coş în faţă n-are. La un moment dat venea o doamnă pe bicicletă din faţă- mi-a zâmbit, i-am zâmbit şi eu. La fel se întâmplă şi când ies la alergat: dacă mai vine cineva în fugă pe lângă mine, zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. E un fel de complicitate ascunsă între străini, probabil pentru că ne dăm seama că avem un lucru în comun, chiar dacă nu ne cunoştem. Oare nu s-ar putea întâmpla acelaşi lucru şi între oamenii care conduc o maşină? Aveţi şofatul în comun, da-ţi drumul de zâmbiţi! Sau maşina a devenit aşa comună că nu merită o laudă reciprocă printr-un zâmbet? Diferenţa o fi că bicicletele-s cam la fel, nu reflectă prea mult gustul fiecăruia, pe când maşina da. Iar maşina mai reflecta şi bugetul, desigur. Nu mai zâmbeşti decât la cel care are tipul tău de maşină, căci simplul fapt că ai o maşină nu te pune în comun cu alt om care are o maşină.
E bine că asta e singura mea problemă nu? :D Reducerea cantităţilor de zâmbet şi expansiunea pretenţiilor la oameni odată cu trecerea anilor. Persoanele cu biciclete au ceva în comun pentru că sunt mai puţine decât cele cu maşini şi pentru că, în general, persoanele cu biciclete sunt cele fără permis de conducere, deci mai tinere şi cu mai mult timp liber. Şi n-au avut deci timp să intre în contact cu înjurăturile şoferilor ca să-şi piardă abilitatea de a zâmbi în trafic. Bine, nu zâmbiţi dacă nu vreţi.
Gata cu filozofia zâmbitului. Mai zic ceva de bicicletă. Am ajuns la un moment dat la o barieră, lângă gară. Trenul era în gară, nu pornise, dar bariera era lăsată şi semaforul era roşu. M-am aşezat cu bicicleta şi-am aşteptat. S-au aşezat la semafor şi nişte tipi cu o maşină şi mi-au zis că doar pentru maşini e pus roşul deocamdată, pentru că trenul nici n-a pornit (se vedea gara de unde eram). M-am uitat, într-adevăr staţiona, aşa că mi-am încălecat bicicleta. Mă mişc 10 centimetri şi aud un huruit- era huruitul trenului care atenţiona oamenii să se urce în vagoane. Atât mi-a trebuit. M-am mutat înapoi la aşteptat. Trenul a pornit într-adevăr abia peste vreo 3 minute. Aş fi avut timp să trec. O bătrânică şi trecuse după ce eu renunţasem. Am fost precaută, am zis. Sau fricoasă, privirea tipilor a zis. Sau am auzit acum vreo 10 ani că talpa unui domn fusese înjumătăţită pe şina aceea, spre groaza privitorilor, din tagma cărora făcea parte şi bunica mea- care a şi renunţat la carne câteva luni după incident. Eu cred că precaută am fost. Îmi cer scuze dacă vreo imagine vizuală a fost activată în timpul naraţiunii.
Mâine mă îndrept spre străfundurile Olteniei, spre soare-n câmpul pustiu din spatele casei, spre cărarea nisipoasă numa’ bună de fugă desculţă, spre fredonat (urlaaat) versuri de la Taxi două ore în maşină cu Andra până ajungem- spre disperarea tuturor părinţilor şi frenezia noastră. Spre cărţi pe care le-am tot amânat şi spre două săptămâni nepicurate de televizor, ori semnal de telefon ori internet. Să-mi fie de bine, zic!
Spaţiul geografic necunoscut pe care-l propun la propunerea hotcity nu e nici un sat îndepărtat, nici vreo neauzită staţiune de vacanţă. E un loc de vacanţă într-adevăr, la 2 kilometri de oraş, unul din puţinele destinaţii turistice pe care ţi le pune la dispoziţie Valea Jiului a noastră.
E o vale. Un petic de pământ condimentat cu iarbă multă, înconjurat de pădure şi străbătut de slăbănogul pârâu al cărui nume nu e cu adevărat atestat. Locului îi zice Valea Morii, cel puţin vulcăneanul aşa îi zice de la trei ani, de când a căzut prima dată pe iarba de acolo, probabil la un grătar pregătit de părinţii care şi-au târât la rândul lor picioarele aici pe când aveau trei ani. Îi spune la fel şi în timpul şcolii primare, când vine cu micii prieteni din faţa blocului şi la fel îi spune şi în timpul gimnaziului pe parcursul bătăilor cu apă la care îşi provoacă prietenii care nu mai sunt la fel de mici. Tot Valea Morii o numeşte în timpul liceului când devine locul de soare şi întâlnire al adolescenţei. Se transformă în locul de care ţi-e dor în timpul facultăţii pe care cel mai probabil o vei urma la Bucureşti şi locul în care o să-ţi aduci copiii, ca să cadă şi ei pe iarba pe care ai căzut şi tu când erai ca ei. Sâmbăta e locul în care n-ai loc de restul fundurilor care cad pe iarba zilelor libere şi pe care abia-l aştepţi luni, redevenit la rangul lui de loc necunoscut.
Unii zic că pârâul e botezat Moara, şi de acolo vine Valea Morii. Alţii zic că de fapt exista o moară de vânt uriaşa pe vremea când bunicii lor erau nepoţi. Dar toţi zic că e cel mai frumos loc din al nostru oraş minier Vulcan şi singurul care nu-şi are iarba prăfuită de colbul cărbunelui şi pasul grăbit al omului.
Am mai găsit alte cuvinte despre vale dintr-un post pe care l-am scris prin noiembrie. Here it is:
(…)Valea, adică cel-mai-frumos-loc-din-vulcan-valea jiului-lume. Am rezistat atâta timp cât am avut căştile în urechi. Când mi-a căzut casca şi am auzit liniştea, genul de linişte doar cu vânt, apă ce curge şi clopote de vacă, liniştea pe care doar Valea o are. Şi care mi-o da de pe la 1 an. Ştiu sigur ca am o poza pe Vale de când aveam un an, deci e a mea de la 1 an. (…) Mă oprisem la izvor şi un domn venea din faţă. Un domn de vreo 60 de ani. Şi îmi pregăteam eu mâinile. Mânecile până la cot. Palme pâlnie. Şi aproape reuşisem să iau apa in varianta rudimentară până când mi-a oferit domnu´un pahar. I-am zâmbit şi l-am luat cuminte. Nu poţi să fii nepoliticos pe Vale. Nu poţi fii nepoliticos niciunde de fapt, dar mai ales nu pe Vale. A băut şi el apă, a mai zis două cuvinte şi a plecat. Nu poti sa turui pe Vale. Pentru că ştii că, deşi lumea e cu tine acolo, nu vine pentru tine. Vine pentru Vale. (…)
În timp ce textul obiectiv al pommicului ia contur în ediţia ziarului de mâine, şi în timp ce subiecţii textului văd o Românie mică-mică, prin fereastra rotundă a avionului în care s-au îmbarcat azi dimineaţă, în pommul pommicului ia contur textul cu impresiile de dindărătul cortinei. Cele două săptămâni cu italienii veniţi în România, ca urmare a parteneriatului semnat între Liceul Teoretic ” Mihai Eminescu ” Petroşani şi liceul italian din Belluno – în scopul prevăzut: desfăşurarea unor activităţi de voluntariat şi cel neprăvăzut, dar cu mult mai multe beneficii: cel al legării unei prietenii soldate cu câştiguri ce constau în câteva schimburi culturale şi câteva ture mari de râs şi voie bună.
Când am intrat în clasa cu ferestre multe şi bănci colorate din incinta centrului Pollicino, auzeam doar zgomote într-o limbă pe care abia o înţelegeam, venită de la 14 italieni abia trecuţi de vârsta majoratului şi de graniţa României. Când am plecat ultima dată de lângă ei, nu părea că de lângă zgomot plec, plecam de lângă nişte oameni apropiaţi. Beneficiile prieteniilor de două săptămâni, apuci să vezi numai părţile frumoase ale omului şi-ţi pare mai minunat decât orice prieten vechi deoarece n-ai apucat să-l vezi şi-n alte momente în afara celor dulci şi odihnite.
Ce-am învăţat eu de la ei:
· Că dacă nu-ţi pui degetele la frunte când cineva râgâie, iei o palmă peste frunte. Am luat-o de vreo patru ori până să mă prind ce vor de la mine (şi că da, italienii râgâie mult)
· Că există o lume în care engleza nu-i aşa importantă. Doar vreo trei dintre ei ştiau engleza suficient de bine încât să încropească o discuţie. La început lipsa calităţii lor de poliglot m-a umflat în pene. Ei au Veneţia, dar eu ştiu engleza. Dar tot ei sunt cei norocoşi, deoarece trăiesc într-o ţară care le oferă locuri de muncă suficiente fără să fie nevoie să cunoască vreo limbă străină. Adică au destulă încredere în economia ţării lor, încât să nu-ţi pună problema unor studii în străinătate sau a unei slujbe din străinătate. Good for them.
· Că în lumea asta există oameni al căror viitor se limitează la dorinţa de a fi fermier. Şi că viitorul acesta e în stare să le asigure mai mult decât strictul necesar. Nu dă pământul lor mai multe roşii, statul lor dă o mai mare răsplată celor care cultivă roşiile.
· Că oamenii sunt drăguţi când stâlcesc cuvintele, dacă au scuza că sunt străini
· Că e absolut ok să începi să cânţi într-un bar rock “yo sono enamorato di Marinaaaaaaaaaa“. Că există şanse să nu ţi-o iei după cap dac-o faci
· Că sunt oameni care ştiu mai multe lucruri despre Vlad Ţepeş decât însuşi strămoşii lui
· Că există varianta în italiană la cântecul 10 negri mititei. Dragilor, ce vă aşteaptă în septembrie >:)
· Că dacă românii n-ar merge în Italia pentru slujbe mai bune ori pentru a vizita Roma, ar merge sigur pentru oamenii de acolo
Ce au învăţat ei de la noi:
· Că există autobuze ruginite
· Că mămăliga poate fi dusă-n pungă sub formă de pufuleţi]
· “Că la voi în România cresc sânii”
. Că lumea s-ar putea uita un pic ciudat la tine dacă eşti într-o ţară străină, în luna iunie, şi repeţi cuvintele pe care tocmai le-ai învăţat ” Crăciun fericit a tutti!!! “ în gura mare, în Piaţa Sibiului
. Că aceiaşi lumea s-ar putea uita şi mai ciudat dacă pronunţi cuvinte din limba ta “Selene puzzaaa”
Şi mai multe lucruri, sper, despre care o sa ne povestească la anu’, când mergem noi la ei, de-o fi vremea bună şi ne-or trăi sponsorii.
” E drept că nu ştiu nimic despre femei şi nici nu vreau să ştiu, fiindcă am jurat să nu mă sinchisesc de ele cât oi trăi. Dar, cu toate astea, sunt convins că unele femei te cuceresc pe loc, fie prin frumuseţea lor, fie prin cine ştie ce alte însuşiri; în schimb, altora trebuie să le dai târcoale vreo şase luni ca să le înţelegi farmecul; dar ca să dibui de la început o astfel de femeie şi să te îndrăgosteşti de ea, nu e de ajuns s-o priveşti şi să fii în stare de orice sacrificiu- pentru asta se mai cere un dar înnăscut. În ciuda lipsei mele de experienţă, sunt convins de acest lucru, căci de n-ar fi aşa, ar însemna să coborâm toate femeile la treapta animalelor domestice, tolerate în preajma noastră numai în această calitate, situaţie ce le-ar conveni poate multora dintre noi “
Capitolul I, pagina 14
” Nu ştiu dacă păianjenul este în stare să urască musca pe care vrea s-o prindă în plasă. Biata musculiţă! După părerea mea, un călău îşi iubeşte victima; cel puţin nu e cu neputinţă s-o iubească. Eu bunăoară, îmi iubesc duşmanul şi în ce o priveşte, de pildă, îmi place grozav că e atât de frumoasă. Sunt încântat, doamna mea, că sunteţi atât de semeaţă şi măiestoasă, căci de aţi fi mai blândă, n-aş avea nici o satisfacţie. M-aţi dispreţiut şi totuşi, sunt triumfător; chiar dacă m-aţi fi scuipat în faţă, nici atunci cred că nu m-aş fi supărat, căci veţi fi victima mea, a mea şi nu a lui. Gândul acestă mă îmbată! Într-adevăr, conştiinţa tainică a puterii îţi dă satisfacţii incomparabil mai mari decât o dominaţie făţişă. Dacă aş avea o avere de o sută de milioane, cred că cea mai mare plăcere a mea ar fi să port hainele cele mai ponosite, pentru ca lumea să mă creadă sărac lipit, aproape un cerşetor, şi să-mi întoarcă spatele cu dispreţ, fiindcă în ceea ce mă priveşte, eu m-aş mulţumi cu conştiinţa bogăţiei “
Capitolul III, pagina 52
Căci nu mai există pe lume vreun alt om cu care să mă cert atât de mult şi cu care să semăn atât de mult.
Să mai apuci încă 1000000 de zile în care să mă cerţi pentru încă 10000 de lucruri pe care n-o să le fac. La mulţi ani!
” Oricât de câini ar fi oamenii, nu se pot pune între un om şi fetiţa lui “
Marin Preda
Meditând un piculeţ şi amânând postul despre italieni am ajuns la concluzia că, în treaba smiorcăielilor, tagma masculină e diferită de cea feminină doar datorită obişnuinţei. Nouă, când suntem mici, nu ne spune nimeni că nu trebuie să plângem; noi nu creştem ca să devenim bărbaţi şi, concomitent, ca să nu plângem. Nouă ni se promit lanuri de rujuri şi rimeluri şi nu e nevoie să ne reţinem plânsul pentru ele. Ei cresc ca să fie puternici, ca să repare uşi şi să fie în stare să care un bolovan. Când pe noi ne trage o fetiţă de codiţă, noi ştim că suntem libere să plângem; deoarece noi nu trebuie să ştim să dăm cu pumnul. Noi nu dăm cu pumnul pentru că noi suntem învăţate de mici să nu facem asta, să fim delicate şi cum să dai cu pumnul în altă paradigmă a delicateţii? Noi suntem puternice când nu lovim, deci când plângem. Pe noi nu ne-ar bate nimeni pe umăr dacă am lovi obraznicul care ne-a furat jucăria şi nu ne-ar numi pe baza acestui fapt -băiatul tatii-. Pumnul ne-ar anula feminitatea şi ne-ar rupe unghiile, pe când plânsul ne-o sublinează.
Pe băiat îl înveţi de mic că -bărbaţii nu plâng-, testosteronul nu are nici un merit în împiedicarea lacrimilor. Probabil şi ei scrâşnesc din dinţi la fel de tare ca şi noi ca să-şi reprime tendinţele lacrimogene, atâta doar că pentru ei pedeapsa ar fi mai mare în cazul în care n-ar reuşi să şi le reprime. Fireşte că şi femeia ştie că nu e bine să fie smiorcăită, dar dacă totuşi este, nu simte că e decăzută din starea ei de femeie. Bărbaţii sunt femei când plâng pentru că femeile au fost mai şmechere de-a lungul timpului şi şi-au atribuit lor dreptul acesta.
Oricum, repartiţia asta a obiceiurilor nu e nicidecum nedreaptă pentru bărbaţi. Într-adevăr, li s-a -furat- dreptul de a se descărca prin omenescul eliberator psihic numit plâns, dar ei s-au reprofilat rapid pe utilizarea forţei lor fizice- pe care au primit-o în cantităţi mult mai considerabile decât noi. Poate că şi pe noi ne apucă la un moment dat o poftă nebună de a o pocni pe imbecila ce ne-a jignit într-un fel sau altul, injuriile nu mai sunt de ajuns, ne zice un lucru care ofensează atât încât doar să-i întorci o ofensă nu te eliberează. Vrem să lovim! Dar ştim cât de înjositoare sunt privite bătăile între femei. Şi de noi, şi de ei. Mult mai înjositoare decât e o bătaie între bărbaţi. În primul rând, ei ştiu cum se face: nu se lovesc cu degetele, nu se trag de păr ca descreieraţii. Când unul învineţeşte un ochi nu e neapărat un primitiv, nu-l tragem la socoteală că -de ce nu te-ai descurcat prin cuvinte?-. Dacă tipul învineţit s-a luat de prietena tipului ce-a provocat vânătaie ” ooo, a apărat-o, ooo, ce cavaler “. În privinţa asta, noi ieşim mai bine cu o tură de plâns. Îi zici şi tu vreo două şi fugi repede şi bagi capu-ntr-o pernă. Fiecare are forma lui de exteriorizare şi, atâta timp cât fiecare dintre noi ne limităm la forma noastră, ne păstram categoria în care ne-am născut. Dar toată asta ţine de obişnuinţă. Dacă o fată ar fi la rându-i crescută cu sfatul pumnului şi în tradiţia reprimării lacrimii, ar putea fi şi ea la fel de uşor capabilă să-şi menţină obrajii uscaţi în orice situaţie. Ar da şi ea cu pumnul în perete dacă ar părăsi-o vreun nătărău. Fără lacrimi implicate.
Totul ţine de exerciţiu. Şi la lacrimi, şi la pumni. Şi la femei, şi la bărbaţi.
Ciudat e că dacă se întâmplă un lucru care să mă pornească la scris, lucrul ăla e unul neplăcut. Tot ciudat e că majoritatea posturilor le încep cu explicaţia pentru care am scris postul.
Mi-am dat seama că e vară de când am simţit o dorinţă mare-mare să stau la soare şi să-mi simt pieile cum se întunecă cu vreo 3 tonuri mai mult, adică în… aprilie? :D Nu, de fapt de când mi-am înjurat iar pielea prea subţire şi rănile pe care toate sandalele lumii mi le fac. De când am văzut rochia aia galbenă în vitrină şi de când am cumpărat-o. Şi de când tanti Lucaci de vizavi a renunţat la dressurile de lână. Şi ultimul lucru, de când m-am trezit dimineaţa la 10 jumătate şi n-am avut nici o alarmă care să-mi spună că am întârziat.
Cam în acelaşi moment am realizat şi că după asta vine clasa a XII-a şi că după clasa a XII-a nu ştiu ce vine. Până acum ştiam doar ce vine după clasa a XII-a fără să ştiu că vine şi acest ultim an de liceu. Mi-am dat seama pe la premierea absolvenţilor care s-a ţinut anul ăsta în teatrul oraşului. După o săptămână agitată în care am încercat toţi să punem lucrurile la punct, (ai auzit, Anca? toţi! şi dacă -pupincuriştilor care doar pretind că fac totul-, li s-au recunoscut meritele şi au fost felicitaţi pentru cum a ieşit, înseamnă că a fost într-adevăr meritul lor.) a ieşit un spectacol cu destule greşeli tehnice şi prea puţine microfoane, dar desfăşurat din inimă şi pentru lacrimi. (doamne, ce-au mai plâns părinţii) (şi până şi Piscoi a lăcrimat, domnilor şi Ceraselelor)
N-am prea conştientizat exact în ce constă sfârşitul ăsta al lor, m-am gândit cam tot timpul ce bine-i de ei că pleacă pe picioarele lor la facultate. De la ce pleacă am realizat în timp ce le cântam noi, clasele XI, balada de liceu, un fel de cover pe melodia Etajul al treilea al celor de la Voltaj. M-a trecut un fior mic când s-au ridicat şi au început să cânte şi ei. Chiar pleacă. Şi nu-mi pare rău de asta din cauză ca am legat cu ei cine ştie ce mari prietenii, ci din motivul pur egoist că mai e puţin şi trec şi eu prin sala teatrului fără să mă mai întorc în clasa aia amărâtă cea-mai-luminată-şi-cea-mai-caldă-din-şcoală şi la aceiaşi oameni cu care împărţeam pufuleţii şi aceiaşi sticlă de apă. Oricum, mai am destul timp în care să mă gândesc la asta. Şi mai important, mai am o vară întreagă în care să nu mă gândesc la nimic. În care să-mi străbat Valea Morii şi să stau, să stau, să stau.
Mâine plec la Sibiu cu italienii. Italienii sunt nişte italieni dintr-un liceu aflat în parteneriat cu liceul nostru, veniţi două săptămâni să facă practică la noi în ţară şi la noi în oraş, ei având un profil de asistenţă socială la liceul lor. Sunt tare tare drăguţi. O să urmeze un post în care o să zic exact ce-am observat eu la ei şi ce-au observat ei la noi. Sunt incredibili de veseli şi extrovertiţi şi nebuni şi am râs într-una pe lângă ei. Abia aştept ziua de mâine.
Închei cu un pasaj pe care l-am găsit ieri şi mi-a plăcut.
“Dragul meu, e cu neputinţă să iubeşti oamenii aşa cum sunt şi, totuşi, este o datorie. De aceea, calcă-ţi pe inimă, astupă-ţi nasul, închide ochii (ceea ce e mai necesar decât orice) şi fă-le bine. Îndură răul pe care ţi-l fac şi, pe cât poţi, încearcă să nu te superi pe ei ” ţinând minte că eşti şi tu un om “. Se înţelege că trebuie să-i judeci sever dacă ţi-a fost dat să fii, cât de cât, mai inteligent decât media. Oamenii sunt josnici prin natura lor şi le place să iubească de frică. Tu nu te lăsa impresionat de o astfel de dragote şi nu înceta să-i dispreţuieşti. Să ştii să dispreţuieşti oamenii şi când fac lucruri bune, fiindcă atunci sunt de cele mai multe ori ticăloşi. Of, dragul meu, ţi-am spus asta judecând după mine. Dacă ai un dram de minte, nu poţi trăi fără să te dispreţuieşti, indiferent dacă eşti cinstit sau nu. Să-ţi iubeşti aproapele, fără să-l dispreţuieşti, e cu neputinţă. După mine, incapacitatea fizică de a-şi iubi aproapele e în firea omului. Neînţelegerea se datorează de la început unei expresii greşite, căci dragostea pentru omenire nu se referă decât la acea omenire pe care tu însuţi ai creat-o în sufletul tău (cu alte cuvinte, te-ai creat pe tine însuţi şi te iubeşti pe tine însuţi) şi care, prin urmare, nu va exista niciodată în realitate. “
” Pentru ce toate astea? De altfel, trebuie s-o spun, mă dezgustă repede femeia. Îndată ce-i piere farmecul noutăţii, ea devine searbădă, ştearsă, ca o regină detronată. Ca să rămână pe tron, trebuie să fie dorită, dar cum se poate să doreşti pe cineva care nu mai are ce să-ţi ofere pentru bunul motiv că ţi-a oferit totul? ”
