Centrul 402

E la centru o Roxi mică. Care se lipeşte de mine cu privirea, de cum intru pe uşă; cu vocea, de cum îmi dau jos haina; şi cu mâinile şi zâmbetul, de cum scot primul sunet. Eu sunt ingrată şi nu prea apreciez ce primesc fără să cer, şi mă sperii de lucrurile pe care le câştig fără să le fi pus înainte pe o listă a dorinţelor, pe o listă a planurilor pentru îndeplinirea dorinţelor şi mai apoi, pe lista îndeplinitelor. S-o doresc, s-o lupt, s-o am. Dacă vine încet şi dacă am un merit în venirea ei.
Nu ca ceasul mecanic pe care l-am găsit (din greşeală, mamă dragă; nu, n-am scotocit sertarele după cadou, nu nu) cu două zile înainte de ziua mea, la 6 ani, şi care nu trebuia să fie mecanic, trebuia să fie digital- pentru că eu doar pe alea digitale ştiam să le citesc atunci. L-am ascuns înapoi în sertar şi mi-am plâns perna jumătate de noapte; pentru că ceasuri d-alea nu ştiam să văd, fir-ar să fie. Şi nu-mi păsa că era mai bun, sau mai frumos, sau mai de fetiţe. Eu învăţasem să citesc doar ce văd. Nu fără un sfert sau fără zece, nu ceva ce era fără ceva. Dar l-am luat, l-am învăţat şi l-am apreciat. Dar nu atât cât l-aş fi apreciat pe acela digital, care era mai puţin, şi care era exact cât îmi trebuia mie pe atunci.
Şi la fel e şi cu afecţiunea, şi cu simpatia asta. Trebuie s-o primesc atât cât o cer. Şi o cer, destul. Dar nu gratis. Să fac ceva pentru ea, pentru că altfel rămân datoare. Adică rămân datoare să rămân aşa, în stagiul în care i-am câştigat afecţiunea Roxiei. Îi rămân datoare să-i rămân dragă. Şi nu ştiu în care moment m-a luat aşa la inimă. Şi dacă nu ştiu care a fost momentul, nu ştiu nici cu ce îi rămân datoare.
Roxi mă pune să promit, de multe ori după vreun da la un vii luni? apare şi un promiţi?- care bate-n cuie ce zic eu. Îl bate-n cuie în mintea mea. Cuiele apar prima dată în mintea ei şi cuiele astea bat cuie şi în mintea mea. Promisiunile îmi încleştează gândurile, pentru că promisiunile se respectă. Mormăiturile şi dacă am timp-urile se rostesc şi se uită. Şi Roxi mică a învăţat de prea mică să ţină la promisiuni. Roxi mică face 10 ani.

Elisei are 8 ani şi nume frumos. E în clasa a doua, vorbeşte încet-încet şi încă stâlcit, ca un copilaş. Literele şi cifrele s-au adunat prea confuze în mintea lui nepregătită- şi mie-mi pare aşa incredibil că exista o vreme în care eram în clasa a doua şi nu ştiam ce ştiu acum.

Alex seamănă cu Samir mic din Slumdog Millionaire. E al naibii de şmecher şi mi-e al naibii de simpatic. Şi ştie. Dar, după ce-mi explică ce te bat eu pe tine la moară, la prima întorsătură de buză care-mi iasă la fel de bine pe cât îmi ieşea şi acum 8 ani, zice las… că mi-i milă de tine. Alex are 9 ani şi suflet bun.

Ionuţ Popea e în clasa a patra şi-i cel mai isteţ. Ştie perfect tabla înmulţirii, are mereu temele gata până să ajung eu acolo şi m-a bătut la Moară de trei ori până acum. O singură dată l-am lăsat cu două piese-n joc (2 piese-n joc = ai luat bătaie)- atunci pentru că se strânseseră încă şapte pe lângă mine că prea-i ăsta campion.

Bobo e singurul de 3 ani. E născut pe 14 februarie şi-l cheamă chiar Valentin! Îi place să adune piesele de pe tăbliţa albă şi-i mai place jucăria aia verde de pluş recunoscută sub numele te mânâncă crocodiluuuuul. După ce-l mănâncă pe el, mă roagă să pun crocodilul să-l mănânce şi pe Elisei. Elisei are cel mai frumos zâmbet din lume.

Crinei îi place că uite, am părul creţ ca şi al tău. Cristina e mică şi dulce şi-i spune lui Alex că eşti dus cu pluta şi nu-mi place de tine! (Alex îi zice că-i dusă cu parapanta şi că nici lui nu-i mai place de ea). Nicoleta şi Ionuţ sunt gemeni; Nicoleta are părul frumos, tunsoare de Cleopatra şi pune mereu mânuţele la gură când răde. Ionuţ e mic cu ochii mari şi deştepţi şi-mi dă impresia c-ar înţelege şi fizica cuantică. Nicu e cel mai răsfăţat şi probabil e şi acum supărat că de 8 martie doar la fetiţe le-ai adus sticluţe d-alea.

Asculta Don McLead – American Pie