Noaptea devoratorilor de film (untitle item)

A fost ieri Noaptea devoratorilor de film.

Am pornit de acasă pe la vreo nouă şi ceva, deşi părinţii m-ar fi dat afară din casă încă de dinainte să apună vreun firicel de soare ca să nu mai pleca şi tu pe întuneric în Petroşani. După ce l-am asigurat pe domnul bătrân care mai aştepta în staţie că mai găsim ceva până la zece mi-am luat un locşor lângă geam şi-am aşteptat şi sperat să stingă şoferul becul lateral a cărui lumină bolnăvicioasă e întotdeauna mai drăguţă stinsă. Dar el n-a stins-o.
În sală mi-am găsit cel-mai-bun-loc-din-lume lângă calorifer , lângă un măr şi lângă sentimentul de dat-cu-piciorul-în-automatul-de-cafea din holul liceului pentru că mi-a înghiţit monedele fără să-mi dea cafea.
Noaptea asta de devoratori ţine între 22 şi 6 dimineaţa, în program au fost trei filme, câte o oră de pauză între fiecare film- în pauză lumea umblă, vorbeşte, ascultă muzică pe care o pune George şi aşteaptă să înceapă următorul film. Au fost peste 50 de oameni, spre marea mirare a noastră care ne aşteptam să fie vreo 20, şi au fost destui care nu ştiu unde-i sala 20 că nu-s de la liceul ăsta

Primul film şi cel mai drăguţ a fost Goodbye, Lenin. Lui nu-i fac descriere că trailerul i-o face mai bine decât mine, dar frumoasă treabă a făcut Wolfgang Becker. Are scene pentru cel mai din inimă râs şi altele pentru acelaşi tip de plâns.

Al doilea Hunger, care mi-a înmărmurit privirea de ecran şi mi-a făcut toate cele cinci simţuri să încremenească în unele scene, nu mi-a plăcut, dar a fost bun. N-are cum să placă că-i groaznic. Cei întemniţaţi în închisoarea Maze sunt daţi cu capul de toţi pereţii şi auto-condamnaţi de îndârjirea protestului care-i face să-şi impună cel mai neuman stil de viaţă posibil. Sar peste condiţiile în care se obligă să trăiască şi ajung la subiectul filmului, îşi impun o grevă a foamei în semn de protest şi-şi privesc oasele cum se sfărâmă până când, după 66 de zile, personajul urmărit de cameră, Bobby Sands, moare. Mie mi-a plăcut scena dialogului dintre el şi preot.

Ultimul film a fost unul de animaţie Waltz with Bashir. N-am avut prea mare încredere în început. Nu promitea prea mult realism când au sărit câini desenaţi din ecran şi când scena a continuat la fel de neconvingător, dar a fost apreciată şi pelicula asta căci lumea n-a părut să doarmă la patru dimineaţa. Filmul e de fapt o punere în scenă a unor interviuri cu cei ce-au participat la război iar scenele sunt prezentate fidel şi într-o coloană sonoră ce mi-a plăcut şi mai mult decât filmul în sine.

Se mai anunţă o noapte şi în aer liber, de îndată ce vara binevoieşte să se arate.