Gândesc cu voce tare (şi cu Don McLean în fundal)

Mi-am descoperit a doua lună de degradare a anului. Prima era noiembria, şi-o ştiam, o şi acceptam. Avea toate scuzele: ploaia, frigul- n-aveam cum să mă revolt cu vreo stare spirituală mai zâmbăreaţă. O sacrificasem ca luna în care mă cert cu Diana şi nu mă uit la oameni, cu rugămintea mută să nu se uite nici ei la mine (noiembria cere pulovere şi paltoane oricum, n-ai ce să vezi). De la Florar însă aveam ceva speranţe. Ei zic că-i luna în care natura renaşte şi-n care toţi îşi leapădă hainele şi-şi imprimă zâmbete tâmpe pe faţă când remarcă sforţările ceva mai curajoase ale soarelui de a-i scoate din casă. Cere-mi zâmbet tâmp şi recunoştinţă pentru soare- anytime! Dar entuziasm şi încredere nemărginită în superputerile mele… astea două se opresc de mână la intrarea în luna mai şi se-ncăpăţânează să aştepte acolo… ce? nici ele nu ştiu. Da-şi iau o carte-n mână, se fac comode, şi nici la zâmbetul meu ce de obicei mută mări şi ţări nu se clintesc din loc. “Nu, dom’ne, te-am servit juma’ de an- te-ai simţit atât de bine că nici blog nu ţi-a trebuit, mai ia-ţi şi alte stări”. Păi e corect aşa? Tocmai acum, când m-am şi tuns şi lungimea-i prea scurtă şi buclele prea creţe? Mi-a făcut destul rău doamna Naomi cu foarfecele ei, mă mai lăsaţi şi voi să mă întreţin doar cu soare şi apă.
Bine, până una alta trăiesc şi-aşa. Am mai zis că cred într-o zugrăveală uniformă a binelui şi-a răului pe care-l primeşti în decursul unei vieţi şi că ăsta-i la fel la fiecare om, ci doar altfel exteriorizat. Înghit în sec şi nu mai trag de entuziasm şi încredere să vină după mine. Luna asta e oricum capricioasă -ba-i ploaie mare, ba-i întruna soare- Le las să se încarce pe pragul ăla pe care s-au postat.

Îmi tot apare o prezenţă ciudată prin preajmă. Mi-e total indiferentă cam tot timpul. E arogantă, încăpăţânată şi are o teribilă tendinţă să vadă exact golul din pagina plină. Mă enerva, apoi mă lăsa rece. Dar când zâmbeşte- vai de vieţile, inimile şi stomacurile mele. Mi-am băgat în cap de ceva timp că, aşa cum se spune că poţi cunoaşte caracterul unui om după scris, aşa-i poţi desluşi caracterul după zâmbet. Mă uit atent la zâmbetul unui om şi prefer un om cu înfăţişare banală, dar căruia i se luminează chipul când zâmbeşte- parcă arată că are viaţă– unuia cu înfăţişare plăcută dar cu zâmbet gol. Eu când zâmbesc nu prind nicidecum expresia aia de eleganţă intangibilă pe care aş vrea s-o capăt, eu mă deschid toată, parc-aş râde fără glas. Dar omul ăsta are un zâmbet măsurat. Un zâmbet conştient de efectul pe care-l produce cu el. Îi sclipesc ochii şi ia o alură timidă ce nu-i e deloc caracteristică. E unul din zâmbetele care te fac să-ţi laşi masa, casa şi pisica şi să-ţi continui viaţa holbându-te la el până când se întoarce la expresia lui de zi cu zi. Cred că e cu atât mai preţios cu cât nu zâmbeşte des. Asta-i o caracteristică de apreciat la un bărbat -nu zic nimic de femei pentru că eu clar mă agăţ de zâmbet ori de câte ori tre’ să-mi salvez vreo situaţie, dar noi suntem femei, zâmbetul ne e unul din armele cele mai sigure- şi situaţii de salvat avem în fiecare zi, deci noi avem liber la zâmbet toată ziua. Ei au vocea categorică şi privirea îndârjită- n-ar trebui să facă exces de zâmbet. Să-l păstreze pentru atunci când enervează feminitatea şi să-l servească pe post de “ei, şi? sunt un bou şi nu-s niciodată mulţumit; dar ia uite cum zâmbesc- mai vrei să mă duc naibii acum?” Nu, nu, nu. Vreau să te iau acasă şi să mă enervezi iar ca să recurgi la nenorocitul ăsta de zâmbet.
Asta a fost un alt fel de a spune că persoana asta are cel mai frumos zâmbet din lume. Sunt mai multe persoane care au cel mai frumos zâmbet din lume. Dar el are cel mai frumos cel mai frumos zâmbet din lume.

Aş scrie mai des aici dacă aş scrie tot, gânduri şi întâmplări şi ziua întreagă. Dar nu-mi vine să mă dezbrac sufleteşte pe-o pagină aşa, fără de uşa, yală şi zăvor. Secretul unui blog bun e deschiderea asta- şi eu asta apreciez cel mai mult la un blog, asta mă interesează cel mai mult: unde merge, de ce merge, cu cine merge. Ei, pommul meu nu promite să fie blog bun prea curând :)

Mai voiam să zic. Până acum ziceam peste tot că merg la facultate la Cluj. Pe peretele din faţa oglinzii e şi acum bandana aia cu -clujul are suflet- îndelung căutată şi mult umblat pentru ea. Planul era facultatea la Cluj şi apoi fuga la Bucureşti. Tot la jurnalism merg, asta am ales din primul an de liceu, şi nu s-a schimbat nici acum, când mai e un an până acolo. Dar tot din primul an şi până acum o lună era Cluj-Cluj-Cluj. Sunt încă sigură că acolo aş avea nişte ani mai frumoşi de facultate. Oraşul e construit pentru mine. Aerul e pentru plămânii meu. Oamenii-s unii pe care i-aş aprecia până în măduva oaselor. Mi-aş fi găsit loc şi-n presa de acolo. Trimisesem deja două mailuri la un ziar de acolo pentru o stagiatură pentru vara asta. Entuziasmul şi horărârea urla din mailul ăla- după două mailuri m-au şi primit. Au fost incredibili de drăguţi cu hăbăuca ce n-are nici majoratu’ şi-n loc să mă trimită naibii şeful mare mi-a zis că “nu ştiu ce ţi s-a căşunat ţie aşa pe Clujeanul, dar dacă vrei atât, n-oi fi eu ăla ce zice nu”. Şeful mic mi-a zis că dacă n-ar ieşi cu Clujeanul, mai că şi-ar face el ziar ca să mă angajeze, “după ce ţi-am citit mailul care, tre să recunosc, mi-a dezlegat o seară de vineri foarte creaţă… adică aglomerată şi grea”. Cum să nu-mi vină să fug spre Cluj ca să-i iau în braţe pe toţi cei ce m-au făcut să sar în sus prin casă toată săptămâna ce-a urmat? Dar conştientizarea Bucureştiului m-a tras departe de Clujul ăsta pe care începusem să-l iubesc. Că acolo-i brânza toată. Şi pân’ ajung la brânză nu mă opresc. Deci Clujul a picat, sunt convinsă că e o hotărâre matură şi corectă- cu atât mai mult cu cât la Facultatea de Jurnalism din Bucureşti se dă test de admitere. (adică o să-i doară-n cur că eu de 11 ani am avut medii mari). Şi asta-i bine.

Nu scriu nici o încheiere, las link spre Vincent a lui Don McLean. Cântă (foarte frumos cântă) despre Van Gogh. Tare mi-a plăcut.

But I could have told you
Vincent
this world was never
meant for one
as beautiful as you…

p.s. pictura care-am pus nu-i de Van Gogh.