Noaptea ciugulitorilor de film

După succesul de la Noaptea devoratorilor de film şi înainte de absolvirea lui iminentă, George a ţinut marţi o a doua noapte de film; nu de aceiaşi anvergură ca prima şi nici cu invitaţii şi mediatizare în oraş, dar mult mai frumoasă, mai friguroasă şi în aerul liber din curtea lui. A ales trei filme deosebite şi a adunat vreo 10 oameni, 6 colegi cu care organiza cinemateca de sâmbătă, alţi doi prieteni, şi eu, ca să citesc recenziile cu voce tare pentru ultima dată. Adică un grup mic care să nu vorbească/ chicotească/ respire pe parcursul filmului. Respiratul s-a permis totuşi căci noaptea de care zicea el că va fi cu 19 grade s-a dovedit îngheţată şi generatoare de respiraţie întretăiată, cafea fierbinte şi pulovere groase împărţite la toată lumea. Pe trei dintre ei i-a doborât frigul după primele două filme şi ticăitul orei 3 şi-au fugit după vreun taxi. Noi, mai curajoşi -mai multe curajoase, de fapt- am decis că încă un pulover şi prinderea răsăritului e suficient cât să ne ţină pe loc. Şi al treilea film ales de George a ajutat considerabil.

Primul film prezintă o zi obişnuită de liceu soldată ulterior cu acţiunea teroristă a unora dintre elevi . A câştigat premiul Palme d’Or la festivalul de la Cannes şi-i spune Elephant. Era explicat titlul în ultmul paragraf al recenziei dar nu mi-l amintesc clar: se pare că în Africa, la tăierea unui elefant, oamenii gustau bucăţile tăiate şi toate aveau acelaşi gust. S-ar putea să spun o tâmpenie, dar aşa mi-aduc aminte că scria. Ce mi-a plăcut e că, deşi cadrele de început sunt aparent comune, ciocnirile de pe holul liceului, sunt reluate la fiecare personaj de la început, ca să-i vezi pe fiecare de unde vin şi spre ce se îndreaptă şi exact în ce moment îşi încrucişează drumurile. Foarte frumos filmul.* Mi-am mai amintit ceva din recenzie: ” deşi în America numărul oamenilor ucişi de fulger e dublu faţă de rata criminalităţii din şcoli, despre oamenii trăzniţi de fulger nu face nimeni film “

Al doilea, A bout du souffle ( Cu sufletul la gură ), o vechitură dulce de-a anilor 60 cu Jean-Paul Belmondo şi o actriţă la fel de frumoasă, dar al cărei nume nu l-am reţinut :D. El e un ceva hoţ-criminal, ea e o dulceaţă care-l înnebuneşte şi toată acţiunea se învârte în jurul lor şi a evitării poliţiei pariziene caraghioase. Adorable.

La ultimul mi-a plăcut evoluţia personajului: îşi redescoperă pasiunea pentru pian şi, printre munca pe care o depune exersând pentru audiţie cu chinezoaica cu care nu poate comunica căci niciunul nu cunosc limba celuilalt, reuşeşte să-şi vadă pentru prima dată slujba (el lucrează în imobiliare, respectiv în gonirea chiriaşilor cu bâte şi amplasări de şobolani ) ca ceea ce este, o monstruozitate. Prezintă într-un fel omenia şi sensibilitatea pe care ţi-o aduce arta de orice fel în viaţă atunci când îi consacrezi o parte însemnată din timpul tău. Numele lui e De battre mon coeur s’est arrete ( Şi aşa mi se opri inima )

La melancolia plecării claselor a XII-a s-a adăugat şi regretul plecării cinematecii, care nu i-a găsit încă înlocuitor lui George. Zic mai multe despre melancolia asta în postul viitor.