Mi-am început vara şi mi-am povestit şcoala

Ciudat e că dacă se întâmplă un lucru care să mă pornească la scris, lucrul ăla e unul neplăcut. Tot ciudat e că majoritatea posturilor le încep cu explicaţia pentru care am scris postul.

Mi-am dat seama că e vară de când am simţit o dorinţă mare-mare să stau la soare şi să-mi simt pieile cum se întunecă cu vreo 3 tonuri mai mult, adică în… aprilie? :D Nu, de fapt de când mi-am înjurat iar pielea prea subţire şi rănile pe care toate sandalele lumii mi le fac. De când am văzut rochia aia galbenă în vitrină şi de când am cumpărat-o. Şi de când tanti Lucaci de vizavi a renunţat la dressurile de lână. Şi ultimul lucru, de când m-am trezit dimineaţa la 10 jumătate şi n-am avut nici o alarmă care să-mi spună că am întârziat.
Cam în acelaşi moment am realizat şi că după asta vine clasa a XII-a şi că după clasa a XII-a nu ştiu ce vine. Până acum ştiam doar ce vine după clasa a XII-a fără să ştiu că vine şi acest ultim an de liceu. Mi-am dat seama pe la premierea absolvenţilor care s-a ţinut anul ăsta în teatrul oraşului. După o săptămână agitată în care am încercat toţi să punem lucrurile la punct, (ai auzit, Anca? toţi! şi dacă -pupincuriştilor care doar pretind că fac totul-, li s-au recunoscut meritele şi au fost felicitaţi pentru cum a ieşit, înseamnă că a fost într-adevăr meritul lor.) a ieşit un spectacol cu destule greşeli tehnice şi prea puţine microfoane, dar desfăşurat din inimă şi pentru lacrimi. (doamne, ce-au mai plâns părinţii) (şi până şi Piscoi a lăcrimat, domnilor şi Ceraselelor)

N-am prea conştientizat exact în ce constă sfârşitul ăsta al lor, m-am gândit cam tot timpul ce bine-i de ei că pleacă pe picioarele lor la facultate. De la ce pleacă am realizat în timp ce le cântam noi, clasele XI, balada de liceu, un fel de cover pe melodia Etajul al treilea al celor de la Voltaj. M-a trecut un fior mic când s-au ridicat şi au început să cânte şi ei. Chiar pleacă. Şi nu-mi pare rău de asta din cauză ca am legat cu ei cine ştie ce mari prietenii, ci din motivul pur egoist că mai e puţin şi trec şi eu prin sala teatrului fără să mă mai întorc în clasa aia amărâtă cea-mai-luminată-şi-cea-mai-caldă-din-şcoală şi la aceiaşi oameni cu care împărţeam pufuleţii şi aceiaşi sticlă de apă. Oricum, mai am destul timp în care să mă gândesc la asta. Şi mai important, mai am o vară întreagă în care să nu mă gândesc la nimic. În care să-mi străbat Valea Morii şi să stau, să stau, să stau.

Mâine plec la Sibiu cu italienii. Italienii sunt nişte italieni dintr-un liceu aflat în parteneriat cu liceul nostru, veniţi două săptămâni să facă practică la noi în ţară şi la noi în oraş, ei având un profil de asistenţă socială la liceul lor. Sunt tare tare drăguţi. O să urmeze un post în care o să zic exact ce-am observat eu la ei şi ce-au observat ei la noi. Sunt incredibili de veseli şi extrovertiţi şi nebuni şi am râs într-una pe lângă ei. Abia aştept ziua de mâine.

Închei cu un pasaj pe care l-am găsit ieri şi mi-a plăcut.

“Dragul meu, e cu neputinţă să iubeşti oamenii aşa cum sunt şi, totuşi, este o datorie. De aceea, calcă-ţi pe inimă, astupă-ţi nasul, închide ochii (ceea ce e mai necesar decât orice) şi fă-le bine. Îndură răul pe care ţi-l fac şi, pe cât poţi, încearcă să nu te superi pe ei ” ţinând minte că eşti şi tu un om “. Se înţelege că trebuie să-i judeci sever dacă ţi-a fost dat să fii, cât de cât, mai inteligent decât media. Oamenii sunt josnici prin natura lor şi le place să iubească de frică. Tu nu te lăsa impresionat de o astfel de dragote şi nu înceta să-i dispreţuieşti. Să ştii să dispreţuieşti oamenii şi când fac lucruri bune, fiindcă atunci sunt de cele mai multe ori ticăloşi. Of, dragul meu, ţi-am spus asta judecând după mine. Dacă ai un dram de minte, nu poţi trăi fără să te dispreţuieşti, indiferent dacă eşti cinstit sau nu. Să-ţi iubeşti aproapele, fără să-l dispreţuieşti, e cu neputinţă. După mine, incapacitatea fizică de a-şi iubi aproapele e în firea omului. Neînţelegerea se datorează de la început unei expresii greşite, căci dragostea pentru omenire nu se referă decât la acea omenire pe care tu însuţi ai creat-o în sufletul tău (cu alte cuvinte, te-ai creat pe tine însuţi şi te iubeşti pe tine însuţi) şi care, prin urmare, nu va exista niciodată în realitate. “

Versilov în Adolescentul – Dostoievski
pagina 154