Plângem pentru că avem voie

Meditând un piculeţ şi amânând postul despre italieni am ajuns la concluzia că, în treaba smiorcăielilor, tagma masculină e diferită de cea feminină doar datorită obişnuinţei. Nouă, când suntem mici, nu ne spune nimeni că nu trebuie să plângem; noi nu creştem ca să devenim bărbaţi şi, concomitent, ca să nu plângem. Nouă ni se promit lanuri de rujuri şi rimeluri şi nu e nevoie să ne reţinem plânsul pentru ele. Ei cresc ca să fie puternici, ca să repare uşi şi să fie în stare să care un bolovan. Când pe noi ne trage o fetiţă de codiţă, noi ştim că suntem libere să plângem; deoarece noi nu trebuie să ştim să dăm cu pumnul. Noi nu dăm cu pumnul pentru că noi suntem învăţate de mici să nu facem asta, să fim delicate şi cum să dai cu pumnul în altă paradigmă a delicateţii? Noi suntem puternice când nu lovim, deci când plângem. Pe noi nu ne-ar bate nimeni pe umăr dacă am lovi obraznicul care ne-a furat jucăria şi nu ne-ar numi pe baza acestui fapt -băiatul tatii-. Pumnul ne-ar anula feminitatea şi ne-ar rupe unghiile, pe când plânsul ne-o sublinează.

Pe băiat îl înveţi de mic că -bărbaţii nu plâng-, testosteronul nu are nici un merit în împiedicarea lacrimilor. Probabil şi ei scrâşnesc din dinţi la fel de tare ca şi noi ca să-şi reprime tendinţele lacrimogene, atâta doar că pentru ei pedeapsa ar fi mai mare în cazul în care n-ar reuşi să şi le reprime. Fireşte că şi femeia ştie că nu e bine să fie smiorcăită, dar dacă totuşi este, nu simte că e decăzută din starea ei de femeie. Bărbaţii sunt femei când plâng pentru că femeile au fost mai şmechere de-a lungul timpului şi şi-au atribuit lor dreptul acesta.

Oricum, repartiţia asta a obiceiurilor nu e nicidecum nedreaptă pentru bărbaţi. Într-adevăr, li s-a -furat- dreptul de a se descărca prin omenescul eliberator psihic numit plâns, dar ei s-au reprofilat rapid pe utilizarea forţei lor fizice- pe care au primit-o în cantităţi mult mai considerabile decât noi. Poate că şi pe noi ne apucă la un moment dat o poftă nebună de a o pocni pe imbecila ce ne-a jignit într-un fel sau altul, injuriile nu mai sunt de ajuns, ne zice un lucru care ofensează atât încât doar să-i întorci o ofensă nu te eliberează. Vrem să lovim! Dar ştim cât de înjositoare sunt privite bătăile între femei. Şi de noi, şi de ei. Mult mai înjositoare decât e o bătaie între bărbaţi. În primul rând, ei ştiu cum se face: nu se lovesc cu degetele, nu se trag de păr ca descreieraţii. Când unul învineţeşte un ochi nu e neapărat un primitiv, nu-l tragem la socoteală că -de ce nu te-ai descurcat prin cuvinte?-. Dacă tipul învineţit s-a luat de prietena tipului ce-a provocat vânătaie ” ooo, a apărat-o, ooo, ce cavaler “. În privinţa asta, noi ieşim mai bine cu o tură de plâns. Îi zici şi tu vreo două şi fugi repede şi bagi capu-ntr-o pernă. Fiecare are forma lui de exteriorizare şi, atâta timp cât fiecare dintre noi ne limităm la forma noastră, ne păstram categoria în care ne-am născut. Dar toată asta ţine de obişnuinţă. Dacă o fată ar fi la rându-i crescută cu sfatul pumnului şi în tradiţia reprimării lacrimii, ar putea fi şi ea la fel de uşor capabilă să-şi menţină obrajii uscaţi în orice situaţie. Ar da şi ea cu pumnul în perete dacă ar părăsi-o vreun nătărău. Fără lacrimi implicate.

Totul ţine de exerciţiu. Şi la lacrimi, şi la pumni. Şi la femei, şi la bărbaţi.

E un articol aici cu alte explicaţii.