Share a smile, ride with me!

Am ieşit azi cu bicicleta pe altă vale decât a Morii şi mi-am dat seama cât de dragă-mi e bicicleta- deşi nu-i încă mov şi nici coş în faţă n-are. La un moment dat venea o doamnă pe bicicletă din faţă- mi-a zâmbit, i-am zâmbit şi eu. La fel se întâmplă şi când ies la alergat: dacă mai vine cineva în fugă pe lângă mine, zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. E un fel de complicitate ascunsă între străini, probabil pentru că ne dăm seama că avem un lucru în comun, chiar dacă nu ne cunoştem. Oare nu s-ar putea întâmpla acelaşi lucru şi între oamenii care conduc o maşină? Aveţi şofatul în comun, da-ţi drumul de zâmbiţi! Sau maşina a devenit aşa comună că nu merită o laudă reciprocă printr-un zâmbet? Diferenţa o fi că bicicletele-s cam la fel, nu reflectă prea mult gustul fiecăruia, pe când maşina da. Iar maşina mai reflecta şi bugetul, desigur. Nu mai zâmbeşti decât la cel care are tipul tău de maşină, căci simplul fapt că ai o maşină nu te pune în comun cu alt om care are o maşină.
E bine că asta e singura mea problemă nu? :D Reducerea cantităţilor de zâmbet şi expansiunea pretenţiilor la oameni odată cu trecerea anilor. Persoanele cu biciclete au ceva în comun pentru că sunt mai puţine decât cele cu maşini şi pentru că, în general, persoanele cu biciclete sunt cele fără permis de conducere, deci mai tinere şi cu mai mult timp liber. Şi n-au avut deci timp să intre în contact cu înjurăturile şoferilor ca să-şi piardă abilitatea de a zâmbi în trafic. Bine, nu zâmbiţi dacă nu vreţi.

Gata cu filozofia zâmbitului. Mai zic ceva de bicicletă. Am ajuns la un moment dat la o barieră, lângă gară. Trenul era în gară, nu pornise, dar bariera era lăsată şi semaforul era roşu. M-am aşezat cu bicicleta şi-am aşteptat. S-au aşezat la semafor şi nişte tipi cu o maşină şi mi-au zis că doar pentru maşini e pus roşul deocamdată, pentru că trenul nici n-a pornit (se vedea gara de unde eram). M-am uitat, într-adevăr staţiona, aşa că mi-am încălecat bicicleta. Mă mişc 10 centimetri şi aud un huruit- era huruitul trenului care atenţiona oamenii să se urce în vagoane. Atât mi-a trebuit. M-am mutat înapoi la aşteptat. Trenul a pornit într-adevăr abia peste vreo 3 minute. Aş fi avut timp să trec. O bătrânică şi trecuse după ce eu renunţasem. Am fost precaută, am zis. Sau fricoasă, privirea tipilor a zis. Sau am auzit acum vreo 10 ani că talpa unui domn fusese înjumătăţită pe şina aceea, spre groaza privitorilor, din tagma cărora făcea parte şi bunica mea- care a şi renunţat la carne câteva luni după incident. Eu cred că precaută am fost. Îmi cer scuze dacă vreo imagine vizuală a fost activată în timpul naraţiunii.

Mâine mă îndrept spre străfundurile Olteniei, spre soare-n câmpul pustiu din spatele casei, spre cărarea nisipoasă numa’ bună de fugă desculţă, spre fredonat (urlaaat) versuri de la Taxi două ore în maşină cu Andra până ajungem- spre disperarea tuturor părinţilor şi frenezia noastră. Spre cărţi pe care le-am tot amânat şi spre două săptămâni nepicurate de televizor, ori semnal de telefon ori internet. Să-mi fie de bine, zic!