Interviul întreg l-am făcut ca temă pentru un curs şi-i cuprinde toată viaţa. Aşa că-i cam stufos. Dar omul ăsta fu o plăcere de ascultat. Mai jos sunt câteva fragmente din ce mi-a spus.
Măi, ce nume au cursurile astea la voi…vai de mine. Dar vă-nvaţă şi pe voi cineva cum să scrieţi? Ştii că, până la urmă, toate astea tre’ să conducă la ceva foarte practic… un articol.
Şi eu mai departe dormeam cu manualele sub pernă, dar nu le deschideam. Ideea era că, dacă se găseau mai aproape de cap, trebuia sigur să intre şi în cap. Adică mă scuteau de grijă de a fi cu totul vinovat că nu învăţ.
Ştiam că la un moment dat o să plec, într-un fel sau altul, din armată, adică niciodată nu m-am simţit nici militar, nici mândru de grad. Ştiam că ceva trebuia să se întâmple. În primul rând că se întâmpla automat, că ajungeam la calcul integral şi diferenţiat, unde mi se oprea mintea. În liceu mi s-a oprit mintea la calcul integral, dar mi-au dat zece ca să nu-mi strice media. În Şcoala de Ofiţeri, când am ajuns la calcul integral, calcul antene, tot felul de rezistenţe, mintea mea s-a blocat şi eu aşteptam acuma să mi se întâmple ceva în consecinţă. Adică să fiu dat afară, nu m-am mirat deloc când ne-au spus: “gata, se desfinţează şcoala, plecaţi acasă.” Era ceva ce ţinea de normalitatea destinului. Adică cum să meargă mai departe dacă eu nu trec pragul la calcul integral?
Pentru că şi atunci când citeam, nu citeam cărţile pentru subiect, ci le citeam pentru modul în care erau făcute. Eu citeam construcţii, cum se face. Dintotdeauna, niciodată n-am citit o carte să mă las prins de fluidul ei.
Tatăl meu, după ce am făcut şi Arhitectura asta şi am intrat la Filologie, mi-a spus: Mă puiule, fă-ţi tu damblaua asta cu filologia, dar, după asta, să faci ceva, de exemplu construcţii, că am eu la mine un inginer… mă, ce poate să fure ăla!
Sigur că da, am intrat hodoronc-tronc la Filologie, nu mai era calcul integral ca la Arhitectură. Pentru ca şi la Arhitectură, în anul II, când am ajuns la rezistenţa materialelor, cu calcul integral şi diferenţial, m-am blocat.
Aveam un profesor, Ifrim, de rezistenţa materialelor. Care m-a întrebat de ce nu scriu o teză de sfârşit de an. “Păi dac-aş ştii chestia asta cu calcul integral… e a treia oară când mă urmăreşte. Şi iar m-a prins.” “Şi ce ai să te faci?” “Păi”, zic, “probabil scriitor.” “Cum adică scriitor?” Era unu’ mic, cu nasu’ mare, cel mai mare seismolog, cred că mai trăieşte, l-am mai întâlnit, am colaborat la ziar. Şi zic: “păi public”, publicasem nişte povestiri prin Luceafărul. Şi i-am arătat lui Ifrim o povestire de-a mea. Şi mi-a citit-o în timp ce eu stăteam şi nu scriam. El îmi citea povestirea din Luceafărul, eu eram foarte mândru, era c-o ilustraţie, numele mare, pus. Şi zice: “Băi, nu eşti prost.” “Păi nu”, zic, “dar nu v-am spus? Povestea asta cu calcul integral. Unde mă duc, hop, apare calcul integral.” “Păi”, zice, “păi să-ţi dau un 5 ca să treci şi la asta.” Zic “Şapte! Ca să am bursă. Că altfel n-am.” “Păi să pun pe unu’ să-ţi facă teza.” Mi-a făcut teza. Şi mi-a dat 7.80, a fost generos.”
Convingerea mea era că oriunde aş fi mers, eu trebuia să ajung în altă parte. Şi că orice făceam pe moment, nu asta era treaba la care trebuia să ajung. Indiferent ce aş fi făcut, altundeva trebuia să ajung… undeva ce? Păi ce? Să scriu cărţi, să fac, să scriu povestiri.
Acum, când îmi amintesc cum arătau, îţi venea să dai să fugi. Unul avea o falcă mai mare, altul avea o privire mai câş, adică, de atunci am rămas cu un sentiment destul de neplăcut aşa că, în general, se fac scriitori ăia care nu prea sunt nici sănătoşi la cap, nici la trup, adică care n-au altceva mai bun de făcut, ştii? Şi s-a verificat de multe ori, pentru că ori erau alcoolici, ori erau… astea se numesc caractere accentuate. E o lume cu caractere accentuate lumea asta a artiştilor… în primul rând că sunt închipuiţi toţi, actorii joacă roluri şi când dorm, tot timpul sunt actori, nu sunt normali nicodată.
După vreo 50 de ani, m-am întâlnit cu un fost inginer de acolo din fabrică care îşi amintea despre mine ca eu eram ăla care vopsisem un câine verde. Eu nu-mi aduceam aminte, dar era normal ca, dacă era lângă mine un câine şi aveam vopsea verde, să se stabilească o relaţie.
Nu că n-a fost dracul atât de negru, ca dracul a fost foarte negru tot timpul, dar nu exista alternativă. Nu puteai să spui “Plec din presă!”, nu-ţi dădea voie să pleci din presă. Din presă puteai pleca doar dacă te dădea afară. De ce? Trebuia să dai o explicaţie. Erai membru de partid, toţi eram membri de partid, nu puteai să lucrezi în presă şi să nu fi membru de partid. Era lege. Cei care nu apucaseră, nu pentru că n-au vrut, ci că aveau ei nişte probleme de-astea, erau suciţi.
Hai să ne înţelegem. Oricât ar fi fost unii de vizionari şi de, cum să spun, şi de decişi în a întrevedea un alt fel de viitor pentru … pentru ce? Pentru juma’ de planetă? Comunismul era pe juma’ de planetă, nu-i aşa?
Rusia, China, Europa de Sud, Italia, Grecia, ţările socialistă, aşa numitele tari socialiste, jumătate din Europa. În Franţa comunismul era puternic în ’68. Mişcările studenţeşti au fost revoluţie mare de tot. Adică cine era atât de înaintat în ale gândirii încât să spună: într-o noapte cade comunismul pe juma de planetă. Aşa s-a întâmplat. Nu-i adevărat? Într-un an, în doi s-a prăbuşit, s-a rupt totul. Rusia. A plesnit, totul a plesnit deodată. A fost o reacţie în lanţ. Ce să fi gândit atunci? Erau unii care aveau probleme mari de familie, de trecutul familiei, rude plecate. Bineînţeles că erau nervoşi, încercau să plece, îşi făceau, ce să fi făcut? Eu care plecam din Brailita şi am ajuns acolo unde am vrut. Am vrut să public, am publicat o literatură ironică, m-au lăsat în pace. Până unde ironică? Păi ce să mă apuc, să critic sistemul? Care sistem? Că nu era vorba de un sistem… era tot. Nu era un sistem şi ţara. Aşa era toată ţara.
Cine spune că ştia ce urmează, delirează. A, că doreai să fie altfel… ştii ce doream? Un pic mai bine. Ca la bulgari. Care aveau Ministrul Culturii pe fiica lu’ Teodor Jircov, preşedintele ţării, şi era o fată luminată, dădea bani la cultură, făcea expoziţii. Domne’, ce buni sunt bulgarii. Sau ungurii. Păi de ce ungurii au carne şi la noi nu e carne?
Am venit acasă cu un curcan mare, luat din Cehoslovacia. Au vrut să mi-l ia la graniţa, că dacă-i contaminat. Zic: “Vă ia mama dracu’ de puneţi mâna pe curcanul meu!Adică noi nu doream cu totul altceva, ci ceva mai bine. La un moment dat, cenzura ajunsese atât de crispată, că vedea ceva ce nu există. La Rebus aveam o mulţime de cuvinte interzise. Carne. Trebuia să defineşti carne care nu exista. Acum v-aţi găsit şi voi. Sau dictator. Nu puteai să foloseşti cuvântul dictator în careuri. Cum adică? Om care interzice orice? Eeeee… ştii? Şi atunci o făcea câte unul pe deşteptul că bagă un cuvânt sau o frază ce putea fi interpretat sau… Nici măcar nu erau victorii. Dacă citeşti acum literatura care a avut probleme, îţi vine să râzi. Era o ţară închisă. Săracii, cei care au plecat în Occident. Vai de mama lor. Pentru că au trăit tot aşa între două lumi. Ce să înveţe? Limba? Păi acolo viaţa e foarte grea, lupta e la fel de dură în cultură. Dacă te duci în Franţa imediat spune “vai, ce romani deştepţi”? Nu, o iei de la capăt peste tot. Au făcut carieră în Franţa… au făcut carieră în condiţia lor de ajutaţi de stat ca să bombăne împotriva comunismului. Ce, Goma este mare creator european? E un scriitor supărat şi care a scris cărţi de om supărat. Adică mândria trebuie să aibă şi ea nişte termeni. Controlabili. Mândru, mândru, dar până-ntr-un punct. În momentul în care pui unităţile de măsură în comparaţie, vezi tu, lucrezi cu metrul, şi alţii lucrează cu kilometru. Mare diferenţă…
De ce m-am dus în America. Din trei motive: primul era pentru era că nu aveam niciun motiv să mă duc în America. Al doilea, că nu se putea să plec în America şi al treilea, că nu aveam cu ce pleca în America.
Întrucât existau toate motivele ca să nu mă duc, m-am dus. Unde? La New York. La cine? La oricine. Cum să trăieşti acolo? O să văd. De unde bani? De nicăieri. Dar ăia care sunt acolo mor pe stradă de foame? Nu. Înseamnă că există tot timpul ceva. Cum? În fiecare zi o soluţie.
Prin urmare, dacă pot să scriu orice şi-mi place să scriu aşa, voi scrie numai aşa. Asta însemnând că mai rămân două posibilităţi: să meargă şi să nu meargă. Faptul că a mers se datorează şi unei anume , nu ştiu cum s-o numesc, faptul că pot. Înţelegi? Îndeobşte în genurile astea ale presei, nu poţi să duci un lucru mai mult de câţiva ani. Eu fac asta de 20 de ani şi a început să-mi placă.
Ce ştii să faci? Asta a fost cel mai important lucru pe care l-am învăţat eu în lumile astea de competiţie. Nu ce ai absolvit, nu ce ai visat să faci, nu ce doreşti să faci, nu ce trecut ai, ci ce poţi să faci.
Eu eram separat. M-am născut separat, m-am făcut separat, trăiesc separat şi voi muri separat. Nu e nici bine, nici rău, este un gen de infirmitate care bine folosită, e destul de confortabilă.
A existat, ca să zic aşa, o confuzie generală. Eu m-am distrat şi ei m-au plătit vreme de douăzeci de ani. În momentul în care mi-am dat seama că se poate aşa, am făcut numai aşa.
-Orice fel de text presupune o gândire înainte prin care îţi pui la punct structură. Ce fac. Nu? Voi aţi învăţat Tehnici de Redactare în anul I, normal trebuie să înveţi patru ani asta. Ca să poţi să înveţi cu exemple în faţă cum se scrie, cum se face. M-au chemat odată la facultate să ţin la anul trei nişte seminare şi am descoperit că până în anul trei nu scriseseră un text. Făceau referate său fel de fel de…
-Aşa facem şi noi
-Vai de fundul vostru.
Oamenii îşi disipează interesul dacă nu sunt orientaţi. Ori eu dintotdeauna asta fac. Concetrare pe stil. Şi în scris la fel. Adică probabil că asta îţi place ţie la cum scriu eu, nu? O anume bătaie stilistică foarte diferită de restul lumii, nu? Păi nici măcar nu e ziaristică, este ce fac eu. Nu există doar simfonii şi cantate şi concerte de pian. Există şi muzică de cameră, şi cvartete. Adică trebuie nu să te resemnezi, să accepţi ceea ce este de ordinea evidenţei. Una, că nu eşti la fel cu toată lumea, dar şi că felul în care trăieşti e un fel care te poate mulţumi. Adică poţi să trăieşti şi aşa. Şi ce eliberare a fost când mi am dat seama că trebuie să renunţ la scris romane! Eu nu scriam decât povestiri una după alta care erau roman. Ştiu şi eu dacă asta e o probă de putere sau dacă nu cumva ar fi trebuit să intru pe o competiţie principală, sau, mă rog, care asigură glorie? Dar unul dintre lucrurile bune pe care le-am învăţat în cei cinci ani de du-te vino peste ocean şi prin Europa a fost că merită să faci meseria asta numai dacă faci ce-ţi place.
De când mă ştiu, toţi cei din jurul meu au încercat, pe de-o parte să-mi vândă lecţia lor de viaţă ca fiind cea care trebuie trăită, pe de altă parte să mă împovăreze cu complexele lor, cu grijile lor… am descoperit că de fapt ei nu mă învăţau ceva, ci voiau să le confirm că ceea ce fac ei e bine.
Se poate aşa, e rău sau e bine? Păi de unde să ştiu eu? Păi nu trebuie să ştii, lasa omul în pace să trăiască şi el. Adică nu pot să conduc un şantier de blocuri, c-am şi proiectat la Galaţi blocuri cu patru etaje, dacă nu ştiu calcul integral? Adică oricum niciodată nu ajung să calculez. Tu ştii foarte bine. Din trei sferturi din cursurile pe care le-ai învăţat sunt în afară. Până la urmă ce trebuie să faci? Să scrii. Să citeşti ziare şi să faci ceva acolo.
Până la urmă, toată literatura e o chestie de manieră, că viaţa-i aceeaşi.
Modalităţi care merg generează întregi sttructuri. Noi. Că, până la urmă, este calcul integral şi diferenţial. Înţelegi? E structură matematică. Şi muzica. Dacă analizezi orice simfonie, vezi că sunt repetitivităţi. Cel mai bine te simţi în meseria asta dacă ajungi la structuri şi dacă te gândeşti tot timpul la structuri. O casă e ce vedem noi acum, e ceva ce acoperă structură. Structură este stâlpi, rezistenţă, grinzi, ăsta e lucrul cu adevărat important. Restul fiecare face ce vrea. Dar important este că ai un spaţiu de asumat şi de definit în felul tău, personal. Dar spaţiul e acelaşi pentru toţi.
Până la urmă toţi avem o viaţă. Chestiunea nu e ce ţi se întâmplă, pentru că unora li se întâmplă tot felul de grozăvii, dar habar n-au de asta. Să ştii că poţi trăi fără să ţi se întâmple absolut nimic şi să fie foarte interesant. Adică, în definitiv, ce mi s-a întâmplat mie? Nimic. Am mâncat, m-am dus la bibliotecă, am scris, am ajuns în Bucureşti, dar nimic din ce mi s-a întâmplat nu e senzaţional. N-am avut accidente, să scap cu viaţa.
În definitiv, chiar dacă vreau să povestesc lucruri senzaţionale, până la urmă toate au fost porcarele.
Interviul întreg în pagina cu articole si interviuri
